Cum putem dezvolta abilitatea si placerea de a invata pe parcursul intregii vieti

Auzim foarte des în jurul nostru formulări de genul: “nu-mi place să învăţ”, “nu mai vreau să învăţ, îmi ajunge cât am învăţat”, “de ce trebuie să învăţ acest lucru?”, „la ce-mi foloseşte să ştiu asta?” …etc.

În fiecare zi învăţăm lucruri noi, dar nu suntem întotdeauna conştienţi de acest lucru. Important este ce anume învăţăm, dacă ştim ce să facem cu ceea ce am aflat sau descoperit, dacă ştim să orientăm cunoştinţele dobândite către un scop construtiv.

Fiecare persoană are felul ei de a selecta informaţiile, de a le decoda si de a se exprima. Jean Louis Lascoux[1], autorul modelului SIC[2] (Strategii şi Interacţiuni în Comunicare), subliniază rolul esenţial al regulilor de comunicare pentru a nu cădea în capcana PIC (Perturbări, Interpretari, Constrângeri). Această idee este susţinută şi de alţi psihologi şi sociologi. Psihosociologul Jacques Salomé[3] vorbeşte despre reguli de igienă relaţională şi pledează pentru introducerea comunicării ca materie de studiu în şcoală. În ciuda dorinţei de a comunica mai bine, oamenii sunt rezistenţi la schimbare, deoarece „orice demers de comunicare reală destabilizează, dezechilibrează anturajul, relaţia.”[4] Autor al metodei ESPERE – o pedagogie a comunicării[5], Jacques Salomé ne încurajează să ne descoperim nevoile relaţionale şi să învăţăm să comunicam, deoarece „noi oamenii suntem fundamental fiinţe ale relaţiei”.[6] Relaţiile fundamentale ne ajută să cunoaştem lumea şi să fim nişte parteneri mai buni pentru noi înşine şi cei din jurul nostru:

– relaţia cu noi înşine, cu corpul nostru ;
– relaţia cu părinţii noştri;
– relaţia de cuplu;
– relaţia profesională;
– relaţia cu mediul, cu planeta Terra,
– relaţia cu Divinitatea.

Violenţa si agresivitatea fata de noi insine, fata de ceilalti si mediul inconjurator apar ca urmare a nerespectării acestor nevoi relaţionale.

Abilităţile de comunicare dobândite în familie şi în şcoală se dovedesc a fi insuficiente pentru a dezvolta relaţii armonioase cu cei din jur. Considerăm că şcoala este unul din locurile privilegiate unde se exercită solidarităţile, se dezvoltă autonomia şi simţul responsabilităţii, unde este posibil să învăţăm să trăim împreună într-un climat de înţelegere, de susţinere şi de respect reciproc. Din discuţiile avute cu elevii mei, am înţeles că şi ei doresc să înveţe cum să comunice mai eficient cu părinţii lor, cum să se facă mai bine înţeleşi de părinţi şi profesori şi chiar să înveţe cum şi-ar putea ajuta părinţii şi profesorii să comunice mai bine cu ei. Intrebările pe care elevii şi le pun şi dorinţa lor de a avea relaţii armonioase cu părinţii şi profesorii sunt aspecte pozitive care confirmă :

– nevoia lor de înţelegere, de recunoaştere şi de acceptare reciprocă;
– dorinţa de a face ceva, de a fi coautori ai relaţiilor lor ;
– dorinţa de a se responsabiliza şi deveni autonomi din punct de vedere emoţional şi afectiv.

Pentru o mai profundă înţelegere a importanţei afectivităţii şi asertivităţii în comunicarea didactică, considerăm necesară o definire si o comparatie a relaţiilor pedagogice de conflict şi de reciprocitate.

Relaţia pedagogică de conflict:

– Are la bază un conflict de nevoi : nevoile elevului/vs/nevoile profesorului
– Refuzul sau absenţa implicării personale
– Sentiment de neputinţă
– Devalorizări
– Predominanţa sistemului întrebare – răspuns
– Plângeri
– Reproşuri
– Acuzaţii
– Culpabilizări
– Supărări
– Crititci

Relaţia pedagogică de reciprocitate:

– Recunoaşterea nevoilor fără a le nega sau respinge
– A vorbi despre sine şi nu despre celălalt
– Autonomie, încredere în sine, siguranţă interioară
– Încurajări, aprecieri pozitive
– Invitaţia de a se exprima, de a emite păreri personale, de a se afirma
– Stimulări
– Cereri directe
– Entuziasm
– Proiecte
– Vise
– Propuneri deschise

Învăţarea comunicării asertive [7] permite elevilor:

– să-şi însuşească câteva principii relaţionale de bază ;
– să-şi dezvolte inteligenţa emoţională[8] (capacitatea de a simţi şi a fi conştient de sentimentele şi senzaţiile sale, de a le exprima, de a-şi controla şi amâna impulsurile pentru un beneficiu mai mare şi mai important, de a recunoaşte ce depinde de sine şi ce aparţine celuilalt, de a integra nevoile sale în comportamente coerente adaptate realităţii exterioare, de a observa şi de a intui sentimentele şi nevoile celorlalţi pentru a dezvolta relaţii armonioase, de apreciere şi respect reciproc) ;
– să-şi dezvolte şi să-şi folosească în mod constructiv punctele tari ale personalităţii ;
– să depăşească blocajele în relaţiile interpersonale şi să se afirme într-o manieră responsabilă, prin asumarea consecinţelor propriilor atitudini şi comportamente
– să-şi împlinească nevoile prin cooperare, şi nu prin concurenţă;
– să se vindece în urma unor experienţe şi relaţii dureroase sau nereuşite;
– să-şi rezolve conflictele paşnic şi eficient

Ascultarea activa si comunicarea asertiva pot contribui la obtinerea acestor beneficii in toate tipurile de relatii: relatia parinte - copil, relatia de cuplu, relatiile profesionale etc.  

[1] J.L. Lascoux, Pratique de la médiation (Une méthode alternative à la résolution des conflits), ed. ESF, Issy-les-Moulineaux cedex, 2004
[2] http://www.lesmediateurs.fr/mediation/modules/news/article.php?storyid=19
[3] http://www.j-salome.com/; Vezi cartile lui Jacques Salomé traduse in limba romana la editurile Curtea Veche si Ascendent.
[4] Interviu Jacques Salomé, revista Psychologies , editia in limba română, februarie 2008, p. 24
[5] Vezi Jacques Salomé (2004), Pour ne plus vivre sur la planète TAIRE, Albin Michel si http://www.j-salome.com/
[6] Ibidem
[7] Vezi lucrările lui Marshall Rosenberg, fondatorul şi directorul Centrului pentru Comunicare Nonviolentă (CNVC). Călătoreşte în lumea întreagă pentru a media conflicte şi promova pacea.
[8] Vezi cărţile lui Daniel Golman traduse în limba română la editura Curtea Veche: Inteligenţa emoţională (2008, editia a IIIa), Emoţiile distructive (2005), Inteligenţa socială (2007) şi Tara Goleman, Alchimia emoţională (2005, editia a II a)

Dacă acest articol vi se pare interesant şi consideraţi cǎ ar mai putea interesa şi alte persoane, vǎ invit sǎ facem conexiuni/link-uri intre blogurile şi site-urile noastre, iar dacǎ doriţi să publicaţi acest articol pe blogurile şi site-urile voastre, am rugamintea să precizaţi la sfârşitul articolului sursa http://mediereaintegrativa.blogspot.com sau  http://virginiabraescu.com. 

Dacă vă place acest blog, vǎ încurajez sǎ-l recomandaţi şi prietenilor pe facebook, twitter sau alte reţele sociale în care sunteţi membri activi. Vǎ mulţumesc din suflet!

Virginia Brăescu©Mediatorul cartii   

Strategii şi instrumente de psihoterapie integrativǎ pentru medierea conflictelor cognitive şi optimizarea stǎrii de bine

Strategii şi instrumente de psihoterapie integrativǎ pentru  medierea conflictelor cognitive şi optimizarea stǎrii de bine

©Profesor Virginia – Smǎrǎndiţa Brǎescu

Conferinta internationala "Optimizarea starii de bine din perspectiva integrativa si interdisciplinara", Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa (IRPI), 2011, Bucuresti

Motto: „Descoperirea înseamnă a vedea ceea ce a văzut toată lumea şi a gândi ceea ce nu a gândit nimeni.” (Albert von Szent – Gyorgyi)

ABSTRACT: Segmentarea cunoaşterii în metode distincte s-a dovedit insuficientǎ şi nu-şi mai găseşte justificarea într-o lume schimbǎtoare. Promovarea orientărilor integralist-funcţionaliste determinǎ o atitudine epistemologică unitară de concepere a cunoştinţelor şi a instrumentelor de acţiune. Abordările interdisciplinare, interculturale, transdisciplinare şi transculturale fac posibilă această adaptare printr-un proces construit pe metode alternative de rezolvare a conflictelor cognitive (negocierea, medierea, rezolvarea creativǎ de probleme) şi segmentat în raport cu paradigmele universale integratoare (informaţia şi comunicarea, jocul şi paradoxul, modelul şi metafora, ordinea şi haosul, stânga şi dreapta, conştient şi inconştient, simplu şi complex, inovaţia şi descoperirea, zâmbetul, etc.).

conflict cognitiv, conştient, inconştient, mediere, stare de flux, stare de bine

Motto: "Discovery is seeing what everybody has seen and thinking what nobody has thought." (Albert von Szent - Gyorgyi)

ABSTRACT: The segmentation of knowledge into distinct methods proved insufficient and no longer is justified in a world of change. The promotion of integralist-functionalist approach prompts a unified epistemological conception of knowledge and tools for action. Interdisciplinary approaches, intercultural, trans-disciplinary and trans-cultural adaptation are made possible by alternative methods of solving cognitive conflicts (negotiation, mediation, creative problem solving) and segmented in relation to the integrative universal paradigms (information and communication, play and paradox, model and metaphor, order and chaos, left and right, conscious and unconscious, simple and complex, innovation and discovery, smile, etc..). 

cognitive conflict, consciousness, unconsciousness, state of flux, well being

Integrată ştiinţelor cognitive, alături de lingvistică, psihologie, filozofie,  neuroştiinţe, informatică, antropologie culturală, medierea cognitivǎ este o disciplină hibrid, iniţial „de graniţă”, care concură la o teorie integrată, însă niciodată completă. In viziunea lingvistului american Noam Chomsky, limbajul este o oglindă a minţii, ceea ce înseamnǎ cǎ un discurs echilibrat este manifestarea externă a unor procese psihice desfăşurate într-un creier integrat, în care cele două emisfere nu luptă pentru supremaţie, datorită funcţionarii holistice. Existenţa unei întregi baze mentale în creierul oricărui vorbitor (competenţa) poate fi intuită datorită manifestărilor sale exterioare: vorbirea (performanţa).

Vygotski, Bruner, PEI (Programme d’Enrichissement Instrumental, Feuerstein) au un rol principal în stabilirea medierii ca factor decisiv în dezvoltarea cognitivă. În mod paradoxal, conflictul reprezintă, precum faţa şi reversul unei medalii, atât un factor de stimulare a progresului, cât şi un coşmar al relaţiilor interumane. Succesul demersului integrativ rezultǎ din punerea corectǎ în relaţie a gândurilor şi emoţiilor, graţie abilitǎţii de a fi flexibil, însuşire fundamentalǎ a comportamentului uman. Relaţia dintre inteligenţa cognitivă (IQ) şi inteligenţa emoţională (EQ) este posibilă datorită medierii celor două realităţi: interioară şi exterioară. Universul interior şi cel exterior se află uneori într-o tensiune dramatică. Starea de bine rezultă din asocierea lor, din acomodarea lor în acelaşi timp, din co-existenţa lor, chiar din antinomia lor. Conştientizarea relaţiei care există între universul interior şi cel exterior oferă o viziune triadică şi o altă înţelegere a echilibrului, care nu este permanent, dar cunoaşte momente în care se realizează. Starea actuală, cea potenţială şi momentul de echilibru sunt reciproc condiţionate, conform principiului terţiului inclus sau starea „T” în viziunea lui Stéphane Lupasco.

Cercetǎrile efectuate de Adrian Nuţǎ (2007) au condus la concluzia cǎ atât coordonarea pe orizontalǎ între activitǎţile celor douǎ emisfere cerebrale, cât şi coordonarea pe verticalǎ a celor douǎ creiere (creierul arhaic şi creierul modern), ne permit sǎ ne armonizam mai bine unii cu alţii şi sǎ ne reunim eforturile şi contribuţiile sociale. Emisfera dreaptă este capabilă să organizeze date întâmplătoare în structuri coerente, umplând astfel golurile existente. Capacitatea creierului de a genera concepte noi şi, prin punerea acestora în relaţie, sensuri noi la orice nonsens, graţie furnizării unui context adecvat, cu ajutorul interferenţelor şi metaforei, de exemplu, este proprie emisferei drepte. Teoria lui Noam Chomsky din lingvistică se întâlneşte cu cea din fizica modernă şi se înscrie pe o linie de gândire promovată de Kurt Goedel sub denumirea de „teoria incompletitudinii”. Susţinând teoria chomskyianǎ, Robin Lakoff sugereazǎ că limba reflectǎ nu doar algoritmurile sintaxei, ci mintea ca întreg, adicǎ „setul complet de reguli după care fiinţa umană dă formă şi sens universului său, şi în absenţa cărora niciuna nu ar exista.”(Cuţitaru Laura Carmen, articolul Dilemele semnificaţiei, în România literară, nr. 18/ 8 mai 2009)

Mecanism hipercomplex, mintea umanǎ este capabilă de noi expansiuni. Pe această bază se iese de sub incidenţa noţiunii de sistem şi se intră în sfera noţiunii de holon, care este, în sensul metaforic, „un tot egoist alcătuit din părti altruiste şi, în acelaşi timp, o parte altruistă a unui tot mai vast.” (Solomon Marcus, 1985) Dacă sistemul deschide calea unui demers de tip analitic (dinspre multiplicitate spre unitate), holonul privilegiază analiza sintetică. Gândirea complexǎ este de tip dialogic (ordine/ dezordine/organizare) şi translogic, deoarece scapă atât holismului cât şi reducţionismului. Antagonistă şi complementară totodată, complexitatea este mai degrabă o sfidare decât un răspuns, deoarece se situează chiar „în inima relaţiei dintre simplu şi complex” (Edgar Morin, 2005), care permite trecerea de la complexitate la hipercomplexitate, în baza principiului Unitas multiplex. Albert von Szent – Gyorgyi, dublu laureat al premiului Nobel în medicinǎ şi psihologie, numeşte aceastǎ abilitate „sintropie”. Graţie medierilor cognitive succesive, fiinţele se dezvoltǎ continuu şi-şi folosesc la maxim capacitǎţile.

În psihologia formei, accentul este pus pe relaţiile pe care mintea le stabileşte între un element anume şi contextul său. Ştiinţa comunicărilor a dezvoltat ideea potrivit căreia sensul este o construcţie şi apare dintr-o „contextualizare”, ca urmare a organizării elementelor într-o reţea. (Alex Mucchielli, 2002) Din perspectivă filosofică, există sens atunci când există înţelegere. Pentru „a conferi sens”, un element trebuie să acţioneze într-un sistem în care se integrează. Acest sistem se mai numeşte şi formă (Gestalt). Între percepţia şi interesele sau aşteptările unei persoane se stabileşte o relaţie puternică, datorată implicării persoanei pentru care va exista sensul ce se intaurează simultan cu geneza formei. Aceasta nu este fixă. Forme noi se pot desprinde de pe fundalul inconştientului colectiv în funcţie de cadrele noastre de referinţă. Recadrarea sau schimbarea de context conduce la descoperirea de semnificaţii noi pentru acţiunile desfăşurate în acel cadru.

Formele sunt schimbǎtoare ca moda care vine şi pleacǎ. Ataşamentul de o anumitǎ formǎ poate fi sursǎ de conflict şi cauzǎ pentru inadaptare. Pentru ca o strategie de mediere sǎ fie eficientǎ este nevoie de tehnicǎ şi de abilitatea de a şti cum sǎ o foloseşti într-un anumit context. O strategie utilizatǎ cu succes în comunicarea cu o persoanǎ nu dǎ aceleaşi rezultate în relaţie cu o altǎ persoanǎ. Arta mediatorului şi/sau psihoterapeutului constǎ în capacitatea de punere în practicǎ a competenţelor transversale de adaptare creativǎ în plan personal, interpersonal şi profesional, competenţe care ţin de dezvoltarea sa personalǎ şi optimizarea profesionalǎ. Perspectiva sistemicǎ, procesuală şi integrativă este posibilă datoritǎ punerii în relaţie a cunoştinţelor, ideilor şi atitudinilor nou dobândite, ceea ce permite accesul la alte niveluri de înţelegere, prin douǎ procese cheie:

·         Un proces inconştient (creativ, intuitiv) de inventare a unor mecanisme, procese şi strategii noi pentru stimularea progresului;

·         Un proces conştient (analitic) pentru descoperirea şi înlăturarea disfuncţiilor care împiedică progresul.

Inter şi transculturalitatea sunt modalitǎţi de prevenire şi atenuare a conflictelor care presupun o nouă abordare a orizontului valorilor şi deschid noi piste de manifestare a diferenţelor, cultivând atitudini de respect şi de deschidere faţă de diversitate. Procesul educaţional intercultural presupune disocierea (a te imagina din afară), viziunea asupra lumii (a înţelege lumea în care trăieşti), cunoaşterea (a fi informat asupra altor realităţi), gândirea pozitivă (a vedea pozitiv diferenţa) şi valorizarea atitudinilor şi comportamentelor pozitive.

Metaforele, proverbele şi poveştile transculturale sunt instrumente puternice de comunicare şi mediere ce pot fi utilizate în domeniul consilierii unde se urmăreşte schimbarea evolutivă, dar şi ca instrumente de psihoterapie, când se are în vedere schimbarea revolutivă, care presupune modificări structurale mai profunde. Poveştile terapeutice pot produce o schimbare de stare, de context sau semnificaţie, care favorizează găsirea de soluţii noi la problemele care păreau de nerezolvat. Sunt absolut indicate atunci când rezistenţa unei persoanei la schimbare este foarte mare, dar şi ca răspunsuri specifice, pedagogice şi educaţionale la încercarea de soluţionare a unor consecinţe socio-culturale impuse de amploarea fenomenelor migraţioniste.

Nossrat Peseschkian, fondatorul psihoterapiei pozitive, a ajuns la concluzia că poveştile transculturale pot, asemenea medicaţiei, conduce la schimbări de atitudine şi comportament dacă sunt folosite în forma potrivită şi la momentul potrivit, fără a se insista pe aspectul moralizator. Se recomandă a nu se explica metafora, deoarece explicarea mesajului „înseamnă a-i micşora puterea de a provoca la ascultător un univers personal plin de fantezie şi creativitate.” (Ion Dafinoiu, 2001)

Copilul râde: „Inţelepciunea şi iubirea mea e jocul.”

Tânărul cântă: „Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea.”

Bătrânul tace: „Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea.”

(Lucian Blaga, Trei feţe)

Timp îndelungat, jocul a fost studiat ca activitate de divertisment, opusă activităţilor serioase ale vieţii. În prezent, prin joc, este posibil să trăim ceea ce se constituie. Jocul creează cadrul pentru începutul relaţiilor afective, permiţând astfel dezvoltarea contactelor sociale. Jocurile au rol de mediere între copii şi adulţi, dar şi între copii şi alţi copii. În cadrul privilegiat al jocului, copilul îşi întâlneşte semenii şi socializează. Aşa cum experienţele de viaţă dezvoltă personalitatea adultului, jocul dezvoltă personalitatea copilului când se joacă singur sau când alţi copii sau adulţi intervin în joc. Progresiv, copiii îşi măresc capacitatea de a vedea lumea reală exterioară. Renilde Montessori ne invită la şcoala copiilor pentru a învăţa de la ei sǎ ne jucǎm, deoarece prin joc putem găsi soluţiile pe care le căutăm pentru rezolvarea problemelor noastre.

„Jocul este o acţiune sau o activitate voluntară, concepută ca un scop în sine, efectuată în anumite limite fixe de timp şi de loc, după o regulă liber consimţită, dar obligatorie; această activitate este însoţită de o stare de tensiune, de bucurie şi de conştiinţă de a fi altceva decât viaţa curentă.” (Johan Huizinga, 1951)

Deşi este tot o invitaţie la un joc, paradoxul se deosebeşte de acesta prin faptul că momentul său inaugural îl reprezintă „ieşirea dintr-o regulă constând în acceptarea distincţiei dintre două anumite niveluri ale cunoaşterii, limbajului, realităţii sau comportamentului.” şi „iniţierea unui joc a cărui regulă de bază este abolirea distincţiei dintre două niveluri de tipul menţionat.” (Solomon Marcus, 2007).

Un paradox curios, subliniat de Carl Rogers, părintele abordării centrate pe client, este că oamenii nu se pot schimba decât dacă se acceptă şi sunt acceptaţi aşa cum sunt. Conform unei alte teorii susţinută de Milton Erikson, fiecare persoană are un rezervor de resurse şi aptitudini inconştiente pentru a-şi rezolva problemele. Acest lucru nu se întâmplă de la sine, fie pentru că persoana nu ştie şă-şi formuleze corect problemele, fie pentru că este prizoniera unei singure soluţii şi, în acest caz, se poate spune că soluţia a devenit cauza problemei. Sarcina mediatorului şi/sau psihoterapeutului constă în a ajuta clientul sǎ conştientizeze cǎ existǎ şi alte soluţii şi poate să dezvolte alternative la formularea iniţială a problemei sau la formularea iniţială a soluţiei. Dacǎ medierea şi/sau psihoterapia nu dă rezultate, nu înseamnă neapǎrat că persoana este rezistentă la schimbare. Se presupune că ea doreşte să-şi schimbe comportamentele neproductive, din moment ce a iniţiat medierea sau terapia, dar direcţia schimbării propusă de mediator sau psihoterapeut nu răspunde aşteptărilor sale. ((Ion Dafinoiu, 2005)

În general, strategiile de medierea conflictelor sunt eficiente dacǎ:

• Îl învaţă pe client ce să facă, ce se aşteaptă de la el;
• Încurajează sau menţine comportamentele dezirabile ale clientului;
• Dezvoltă o relaţie bazată pe încredere între client şi mediator şi/sau client şi psihoterapeut;
• Creşte stima de sine a clientului şi simţul implicǎrii şi răspunderii pentru propria vindecare şi dezvoltare personalǎ.

O cercetare recentǎ, desfǎşuratǎ în cadrul Institutului Român de Psihoterapie Integrativǎ (IRPI), distinge între obiectiv şi subiectiv în abordarea stǎrii de bine în psihoterapia integrativǎ, evidenţiind concluzia majoritǎţii cercetǎtorilor asupra complexitǎţii şi caracterului dinamic al acestui concept. Activitǎţile de documentare efectuate de autorii studiului despre cercetǎrile anterioare privind starea de bine subiectiv au condus la o viziune globalǎ şi sinteticǎ asupra conceptului, prin identificarea principalelor sale dimensiuni şi componente din definiţiile date de alţi autori (componenta cognitivǎ, relaţia Sinelui cu Sinele, dezvoltarea personalǎ şi evoluţia de-a lungul vieţii, stilul de viaţǎ şi relaţia cu mediul, relaţiile pozitive cu ceilalţi, echilibrul afectiv) şi înţelegerea importanţei conceptului de „locus of control” (LOC), promovat de Rotter şi teoreticienii învǎţǎrii sociale, pentru a defini „modul specific al unui individ de a percepe legǎtura dintre propriul sǎu comportament şi întǎririle (reinforcements) pe care le oferǎ mediul”. Rezultatele cercetǎrilor au relevat concluzia comunǎ cǎ „internaliştii sunt superiori externaliştilor pe toate planurile [...] mai activi, mai alerţi, mai eficienţi în manipularea elementelor din mediul lor de viaţǎ, mai eficienţi în utilizarea informaţiilor, mai senzitivi, superiori în privinţa proceselor cognitive, cu o mai bunǎ abilitate în rezolvarea problemelor în situaţii de incertitudine.” (În vol. Al XVII-lea Congres European de Psihoterapie. Criza: Schimbare şi Provocare, 2010, ed. Trei, Bucureşti; Articolul Obiectiv şi subiectiv în abordarea stǎrii de bine în psihoterapia integrativǎ; Prof. univ. dr Ruxandra Rǎşcanu, Mara Priceputu şi Viorel Paşca, pp. 247 – 266)

Zâmbetul natural este indicele fiziologic al stǎrii de bine subiectiv şi al armoniei cerebrale (Schreiber, 2004), semnul unei integrǎrii reuşite a instinctelor şi gândurilor, a emoţionalului şi cognitivului, pentru coordonarea a ceea ce este simplu (ca organizare) cu ceea ce este complex. Adrian Nuţǎ intuieşte că acest tip de funcţionare are legatură cu „starea de flux.” (Op. cit., 2007) O persoanǎ atinge starea de flux când „scopurile sunt clare, reacţiile – relevante, iar provocǎrile şi abilitǎţile se aflǎ în concordanţǎ” (Mihaly Csikszentmihalyi, 2007), pentru cǎ îşi investeşte toatǎ energia psihicǎ şi atenţia devine ordonatǎ. Activitǎţile de tip flux sunt cele în care ne implicǎm în totalitate pentru cǎ ne fac plǎcere şi ne oferǎ sentimentul de viaţǎ intensǎ. Starea de bine obţinutǎ în urma experienţelor de tip flux conduce la o gândire complexǎ şi creşterea nivelului de conştiinţǎ. Spre deosebire de alte stǎri de bine pe care le experimentǎm, starea de flux ne face sǎ ne simţim mai puternici şi încrezǎtori cǎ putem fi excelenţi şi fericiţi prin noi înşine, fǎrǎ a mai fi dependenţi de circumstanţele exterioare favorabile.

Trezirea conştiinţei este o etapă necesară a procesului de schimbare pentru progresul personal, dar nu şi suficientă. Obţinerea performanţei şi atingerea excelenţei în orice domeniu de activitate presupune acţiune focalizată şi refocalizarea atenţiei în mod dirijat. Este un antrenament pe teren, o experienţă care se dobândeşte în timp, prin acţiune susţinută de entuziasmul rezultat din respectul de sine superior şi încrederea în sine, o voinţă disciplinată şi direcţionată spre scopuri contributive, care să aducă mai multă valoare în propria viaţă şi a celorlalţi .

Respectul de sine poate fi dobândit din familie dacă părinţii ştiu să ofere copilului un cadru în care acesta să se simtă în siguranţă şi ocrotit. Comportamentul părinţilor nu influenţează decisiv dezvoltarea psihică a copilului, dar poate facilita sau îngreuna dezvoltarea respectului de sine sănătos, pentru ca acesta să devină parte naturală şi integrantă din viaţa copilului. Important este ca părinţii şi celelalte persoane din jurul său, cu care acesta dezvoltă relaţii semnificative (bunici, profesori, vecini etc.) să-i  ofere modele de comportamente care să-i susţină respectul de sine şi să-l influenţeze cu integritate. Comunicarea nonviolentă, aprecierea şi valorizarea comportamentelor copilului, abordarea acestuia cu atenţia şi politeţea acordată adulţilor, acceptarea diferenţelor, recunoaşterea nevoilor şi dorinţelor copilului, chiar dacă nu pot fi îndeplinite imediat, structurarea şi disciplinarea comportamentelor sale cu autoritate şi nu în mod autoritar şi punitiv reprezintă câteva dintre condiţiile asociate cu respectul de sine ridicat la copii.

Respectul de sine este „cea mai sintetică componentă a atitudinii faţă de sine şi, implicit, a personalităţii.” (Ion Radu Tomşa, 2008) Procesul educativ de construire a respectului de sine şi afirmare cu încredere a personalităţii trebuie înţeles ca un proces de ridicare progresivă pe treptele conştiinţei, un proces de medieri cognitive succesive pentru desprinderea de dependenţă şi dobândirea unui „sistem imunitar al conştiinţei” (Nathaniel Branden, 2008) care ne asigurǎ starea de bine pe termen lung.

BIBLIOGRAFIE

Branden, Nathaniel (2008), The Six Pillars of Self- Esteem, Cei şase stâlpi ai încrederii în sine (trad.rom.), Bucureşti, Editura Amsta Publishing

Cuţitaru Laura Carmen, articolul Dilemele semnificaţiei, în România literară, nr. 18/ 8 mai 2009

Csikszentmihalyi, M (2007), Starea de flux, Bucureşti, Editura Curtea Veche

Dafinoiu, I. (2001, a), Elemente de psihoterapie integrativă, Iaşi, Editura Polirom

Dafinoiu, I. (2005, b), Psihoterapii scurte, Iaşi, Editura Polirom

Huizinga, J. (1951), Homo ludens, Paris, éditions Gallimard

Guillaume-Hofnung, Michèle (1995), La Médiation, Paris, PUF

Montessori, R. (2000), Educateurs sans frontière, éditions Desclée de Brouwer

Moreau, A. (2005, a),  Viaţa mea aici şi acum. Gestalt terapia, drumul vieţii, Bucureşti, Editura Trei

Moreau, A. (2007, b), Psihoterapie. Metode şi tehnici, Bucureşti, Editura Trei

Morin, E. (2005), Introduction à la pensée complexe, Paris, éditions du Seuil

Mucchielli, A. (2002), Arta de a influenţa, Iaşi, Editura Polirom

Nuţǎ, A. (2007), Mai mult de 10 % - Unitatea verticalǎ a creierului, Bucureşti, Editura SPER,

Peseschkian, N. (2005), Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie, Bucureşti, Editura Trei

Solomon, M. (1985, a), Timpul, Bucureşti, Editura Albatros

Solomon, M. (2005, b), Întâlnirea extremelor, Piteşti, Editura Paralela 45

Solomon, M. (2005, c), Paradigme universale, Piteşti, Editura Paralela 45

Solomon, M. (2007, d), Paradigme universale III. Jocul, Piteşti, Editura Paralela 45

Tomşa, I. R. (2008), Psihologia personalităţii şi Legenda personală, Bucureşti, Editura Argument

Vygotski L.S. (1985), Pensée et langage, Paris, Messidor-Éditions sociales

Vol. Al XVII-lea Congres European de Psihoterapie. Criza: Schimbare şi Provocare, 2010, Bucureşti, Editura Trei   

Dacă acest articol vi se pare interesant şi consideraţi cǎ ar mai putea interesa şi alte persoane, vǎ invit sǎ facem conexiuni/link-uri intre blogurile şi site-urile noastre, iar dacǎ doriţi să publicaţi acest articol pe blogurile şi site-urile voastre, am rugamintea să precizaţi la sfârşitul articolului sursa http://mediereaintegrativa.blogspot.com sau  http://virginiabraescu.com. 

Dacă vă place acest blog, vǎ încurajez sǎ-l recomandaţi şi prietenilor pe facebook, twitter sau alte reţele sociale în care sunteţi membri activi. Vǎ mulţumesc din suflet!

Virginia Brăescu©Mediatorul cartii   

Cum putem sustine invatarea pe parcursul intregii vieti?

Auzim foarte des în jurul nostru formulări de genul: "nu-mi place să învăţ", "nu mai vreau să învăţ, îmi ajunge cât am învăţat", "de ce trebuie să învăţ acest lucru?”, „la ce-mi foloseşte să ştiu asta?" ...etc.

În fiecare zi învăţăm lucruri noi, dar nu suntem întotdeauna conştienţi de acest lucru. Important este ce anume învăţăm, dacă ştim ce să facem cu ceea ce am aflat sau descoperit, dacă ştim să orientăm cunoştinţele dobândite către un scop construtiv.

Fiecare persoană are felul ei de a selecta informaţiile, de a le decoda si de a se exprima. Jean Louis Lascoux[1], autorul modelului SIC[2] (Strategii şi Interacţiuni în Comunicare), subliniază rolul esenţial al regulilor de comunicare pentru a nu cădea în capcana PIC (Perturbări, Interpretari, Constrângeri). Această idee este susţinută şi de alţi psihologi şi sociologi. Psihosociologul Jacques Salomé[3] vorbeşte despre reguli de igienă relaţională şi pledează pentru introducerea comunicării ca materie de studiu în şcoală. În ciuda dorinţei de a comunica mai bine, oamenii sunt rezistenţi la schimbare, deoarece „orice demers de comunicare reală destabilizează, dezechilibrează anturajul, relaţia.”[4] Autor al metodei ESPERE – o pedagogie a comunicării[5], Jacques Salomé ne încurajează să ne descoperim nevoile relaţionale şi să învăţăm să comunicam, deoarece „noi oamenii suntem fundamental fiinţe ale relaţiei”.[6] Relaţiile fundamentale ne ajută să cunoaştem lumea şi să fim nişte parteneri mai buni pentru noi înşine şi cei din jurul nostru:

- relaţia cu noi înşine, cu corpul nostru ;
- relaţia cu părinţii noştri;
- relaţia de cuplu;
- relaţia profesională;
- relaţia cu mediul, cu planeta Terra,
- relaţia cu Divinitatea.

Violenţa apare ca urmare a nerespectării acestor nevoi relaţionale. Abilităţile de comunicare dobândite în familie şi în şcoală se dovedesc a fi insuficiente pentru a dezvolta relaţii armonioase cu cei din jur. Considerăm că şcoala este unul din locurile privilegiate unde se exercită solidarităţile, se dezvoltă autonomia şi simţul responsabilităţii, unde este posibil să învăţăm să trăim împreună într-un climat de înţelegere, de susţinere şi de respect reciproc. Din discuţiile avute cu elevii mei, am înţeles că şi ei doresc să înveţe cum să comunice mai eficient cu părinţii lor, cum să se facă mai bine înţeleşi de părinţi şi profesori şi chiar să înveţe cum şi-ar putea ajuta părinţii şi profesorii să comunice mai bine cu ei. 

Intrebările pe care elevii şi le pun şi dorinţa lor de a avea relaţii armonioase cu părinţii şi profesorii sunt aspecte pozitive care confirmă :

- nevoia lor de înţelegere, de recunoaştere şi de acceptare reciprocă;
- dorinţa de a face ceva, de a fi coautori ai relaţiilor lor ;
- dorinţa de a ne responsabiliza şi deveni autonomi din punct de vedere emoţional şi afectiv.

Pentru o mai profundă înţelegere a importanţei afectivităţii şi asertivităţii în comunicarea didactică, considerăm necesară o definire si o comparatie a relaţiilor pedagogice de conflict şi de reciprocitate.

Relaţia pedagogică de conflict:

- Are la bază un conflict de nevoi : nevoile elevului/vs/nevoile profesorului
- Refuzul sau absenţa implicării personale
- Sentiment de neputinţă
- Devalorizări
- Predominanţa sistemului întrebare – răspuns
- Plângeri
- Reproşuri
- Acuzaţii
- Culpabilizări
- Supărări
- Crititci

Relaţia pedagogică de reciprocitate:

- Recunoaşterea nevoilor fără a le nega sau respinge
- A vorbi despre sine şi nu despre celălalt
- Autonomie, încredere în sine, siguranţă interioară
- Încurajări, aprecieri pozitive
- Invitaţia de a se exprima, de a emite păreri personale, de a se afirma
- Stimulări
- Cereri directe
- Entuziasm
- Proiecte
- Vise
- Propuneri deschise

Învăţarea comunicării asertive [7] permite elevilor:

- să-şi însuşească câteva principii relaţionale de bază ;
- să-şi dezvolte inteligenţa emoţională[8] (capacitatea de a simţi şi a fi conştient de sentimentele şi senzaţiile sale, de a le exprima, de a-şi controla şi amâna impulsurile pentru un beneficiu mai mare şi mai important, de a recunoaşte ce depinde de sine şi ce aparţine celuilalt, de a integra nevoile sale în comportamente coerente adaptate realităţii exterioare, de a observa şi de a intui sentimentele şi nevoile celorlalţi pentru a dezvolta relaţii armonioase, de apreciere şi respect reciproc) ;
- să-şi dezvolte şi să-şi folosească în mod constructiv punctele tari ale personalităţii ;
- să depăşească blocajele în relaţiile interpersonale şi să se afirme într-o manieră responsabilă, prin asumarea consecinţelor propriilor atitudini şi comportamente
- să-şi împlinească nevoile prin cooperare, şi nu concurenţă;
- să se vindece în urma unor experienţe şi relaţii dureroase sau nereuşite;
- să-şi rezolve conflictele paşnic şi eficient

[1] J.L. Lascoux, Pratique de la médiation (Une méthode alternative à la résolution des conflits), ed. ESF, Issy-les-Moulineaux cedex, 2004
[2] http://www.lesmediateurs.fr/mediation/modules/news/article.php?storyid=19
[3] http://www.j-salome.com/; Vezi cartile lui Jacques Salomé traduse in limba romana la editurile Curtea Veche si Ascendent.
[4] Interviu Jacques Salomé, revista Psychologies , editia in limba română, februarie 2008, p. 24
[5] Vezi Jacques Salomé (2004), Pour ne plus vivre sur la planète TAIRE, Albin Michel si http://www.j-salome.com/
[6] Ibidem
[7] Vezi lucrările lui Marshall Rosenberg, fondatorul şi directorul Centrului pentru Comunicare Nonviolentă (CNVC). Călătoreşte în lumea întreagă pentru a media conflicte şi promova pacea.
[8] Vezi cărţile lui Daniel Golman traduse în limba română la editura Curtea Veche: Inteligenţa emoţională (2008, editia a IIIa), Emoţiile distructive (2005), Inteligenţa socială (2007) şi Tara Goleman, Alchimia emoţională (2005, editia a II a)

Virginia Brăescu©Medierea integrativă

http://mediereaintegrativa.blogspot.ro
http://virginiabraescu-mediatorulcartii.blogspot.ro 

Psihologie aplicata in medierea conflictelor si artele martiale

Motto: "Adevărata călătorie a descoperirii nu înseamnă a căuta tărâmuri noi, ci a vedea cu ochi noi. (Marcel Proust)

Rezumat: Interesul în creştere al tinerei generaţii din România şi nu numai pentru artele marţiale ne motivează să ne punem câteva întrebări referitoare la legăturile profunde care se stabilesc între tehnicile şi stilurile diferitelor abordări din artele marţiale şi patternurile comportamentale care există la fiecare persoană la nivel subconştient şi care fac posibilă această paradigmă în plin avânt în plan social. Afirmându-se tot mai mult ca o disciplină hibrid, la graniţă cu filozofia, antropologia culturală, psihologia aplicată, medierea conflictelor şi noile terapii umaniste, artele marţiale concură la o teorie integrată, însă niciodată completă a fiinţei umane, atrăgând şi surprinzând totodată prin diversitatea stilurilor, dinamica gândirii şi a mişcărilor exterioare spectaculoase, precum şi prin împlinirea trebuinţelor umane de securitate, de apartenenţă la un grup social, de leadership, de dezvoltare personală şi spiritualitate. 

Concepte cheie: psihologie aplicată, medierea conflictelor, arte marţiale, tradiţie, inovaţie, stare de bine subiectiv, stare de flux, psihologia personalităţii

Puncte comune în artele marţiale, medierea conflictelor şi abordările psihosomatice

Artele marţiale, medierea conflictelor şi abordările psihosomatice ţin de psihologia umaniastă (bioenergie, analiza tranzacţională, teoria şi terapia Gestalt, rebirth, non-directivitate, analiză primară, sofrologie, etc) au în comun o anumită „filozofie” de viaţă, o concepţie despre om care permite fiecărei persoane să-şi dezvolte şi să-şi sporească potenţialităţile, să-şi îmbogăţească experienţele, să creeze relaţii mai intense şi mai armonioase. Nu există în artele marţiale, medierea conflictelor şi nici în psihologia umanistă o delimitare marcantă între impact terapeutic, dezvoltare personală, rezolvarea de probleme şi tehnici de creativitate şi exprimare verbală şi/sau corporală. 

Un alt punct comun artelor marţiale, medierii conflictelor şi noilor abordări terapeutice ţine de aspectul cantitativ şi unitar totodată. Numărul foarte mare de metode psihoterapeutice, de domenii de aplicabilitate ale medierii conflictelor şi de stiluri de autoapărare cuprinse în artele marţiale confirmă principiul comun al unităţii în diversitate, care ţine atât de tehnici cât şi de calea spirituală aleasă pentru împlinirea în viaţă şi desăvârşirea personală. 

La un alt nivel de înţelegere, dacă terapia ajută adesea la regăsirea mecanismelor pierdute sau refulate ale unei creşteri sănătoase, artele marţiale şi medierea conflictelor intra şi interpersonale echilibrează sistemul energetic şi ajută la întărirea sistemului imunitar, contribuind la menţinerea unei bune stări generale de sănătate. Când sunt practicate cu regulariate, artele marţiale şi comunicarea relaţională pot preveni conflictele şi bolile, optimizând starea de bine, armonizând relaţiile şi prelungind viaţa. Astfel şi adesea fără o înţelegere raţională, practicanţii artelor marţiale reuşesc să-şi rezolve problemele de viaţă asemenea persoanelor care fac apel la serviciile unui mediator sau ale unui psihoterapeut pentru a fi sprijiniţi în procesele de conştientizare,  spargerea şi depăşirea tiparelor cognitive negative, prin reajustarea hărţilor mentale conflictuale, resemnificarea experienţelor trăite şi învăţarea contextuală pentru desprinderea de dependenţă, empowerment şi (re)dobândirea autonomiei,  graţie unei corecte integrări a gândurilor, emoţiilor şi atitudinilor personale în prezent.

Referinţa la corp, la organele de simţ (respiraţia, văzul, auzul, atingerea, percepţiile musculare şi viscerale) şi la sistemul psihomotor (încărcare-tensiune-descărcare-relaxare) este un alt punct de întâlnire al somatoterapiilor cu artele marţiale, dar şi cu proiecţiile şi procesul Gestalt de satisfacere a unei nevoi prin conștientizarea propriilor emoţii, gânduri şi sentimente în context,  ceea ce face posibilă revenirea la „aici şi acum”, nu ca o stare, ci ca un „proces” în curs.[1] Este aportul major al terapiei Gestalt, care pregăteaşte terenul pentru dezvoltarea personală şi încununează toate celelalte puncte comune ale artelor marţiale, managementului conflictelor şi somatoterapiilor în general: exprimarea liberă verbală şi corporală, catharsis-ul (sau amplificarea emoţională), trezirea conştiinţei dinamice, integrarea, schimbarea comportamentului,  respiraţia, destinderea musculară, ţipătul. (cf. Dr. André Moreau, 2007)[2] 

Psihanaliza şi Gestalt-ismul sunt sursele fundamentale ale psihologiei proiective. Cu toate că-şi are rădăcinile în psihanaliză şi teoria Gestalt, psihologia proiectivă are o funcţie mediatoare pentru că:

1. Pe de o parte, se diferenţiază net de alte metode de explorare a personalităţii şi de management al conflictelor (cf. Ana Anastasi, 1988) prin:[3]

• faptul că subiectul nu este niciodată conştient de semnificaţia psihologică a răspunsului său;
• multitudinea răspunsurilor posibile la un singur stimul dat;
• necesitatea de a ţine cont în interpretarea unui element comportamental de alte elemente ale aceluiaşi comportament, participarea contextului la interpretare fiind impusă de faptul că, în principiu, un anumit răspuns nu are o semnificaţie univocă.

2. Pe de altă parte, stabileşte legături cu psihologia personalităţii, psihopatologia şi psihiatria, psihodiagnosticul psihometric, psihologia cuplului, psihologia copilului, psihologia artei etc.

Cu ajutorul testelor proiective pot fi descoperite:

•          particularităţile psihice ale persoanei,
•         starea sa afectivă,
•          constelaţia sa motivaţională,
•          conflictele psihice,
•          orientarea valorică şi atitudinea sa faţă de probleme şi situaţiile conflictuale.

Primul care a scos în evidenţă valoarea psihologică a proiecţiei a fost Sigmund Freud. Marile rezistenţe la schimbare identificate de Freud, părintele psihanalizei, sunt: introiecţia, proiecţia, confluenţa, retroflexia şi deflexia. În psihanaliză, „rezistenţa la schimbare este tratată într-o manieră energetică”[4] şi reprezintă un obstacol la interpretările psihanalistului, „care ar fi susceptibile să faciliteze trezirea conştiinţei refulărilor şi transferurilor sale, beneficiilor secundare ale bolii sale.”[5]

Spre deosebire de psihanaliză, alte teorii terapeutice şi medierea conflictelor sunt construite în jurul conceptului de informaţie şi au o altă perspectivă asupra rezistenţei la schimbare.[6] Rezistenţele identificate de Freud au fost preluate de terapia Gestalt (Perls, Polster şi mai ales Ginger) şi practica medierii cu unele diferenţe majore. Originea lor nu mai este căutată exclusiv în copilăria timpurie şi nu mai prezintă deloc interes. În Gestalt şi medierea conflictelor se pune accentul pe ce se întâmplă „aici şi acum”, pe procesul de satisfacere a unei nevoi. Perls, creatorul terapiei Gestalt, era convins că „metoda Gestalt este prea bună pentru a fi folosită numai pentru bolnavi”. Gestalt este mai mult decât o terapie, Gestalt este o filozofie de viaţă pentru că permite explorarea, confruntarea, verificarea proiecţiilor şi reajustarea hărţilor mentale, adică dezvoltarea personală şi evoluţia spirituală. (cf. Dr. André Moreau, Op. cit., 2003)

În ce priveşte ţinta schimbării terapeutice, psihanaliza acordă prioritate hărţii considerând că schimbarea comportamentală se va produce ca urmare a insight-ului, înţelegerii, clarificării. Medierea conflictelor şi psihoterapiile scurte, de orientare strategică şi sistemică, demarează prin prescrierea de schimbări mici la nivelul comportamentelor sau schimbări la nivelul teritoriului, care vor fi urmate de alte schimbări ale modului în care persoana percepe realitatea sau schimbări la nivelul hărţii. (cf. Ion Dafinoiu, Op. cit., 2001) [7]

Tradiţie şi inovaţie în medierea conflictelor şi artele marţiale 

Medierea conflictelor şi artele marţiale se bucură de tot mai multă consideraţie, chiar dacă cei care le practică nu ştiu prea bine ce înseamnă artele marţiale şi a face o mediere. Tendinţele din prezent, dar şi cele viitoare în medierea conflictelor şi artele marţiale sunt influenţate de trecut. Dacă înţelegem legătura artelor marţiale şi a medierii conflictelor cu trecutul prin recunoaşterea, respectarea şi păstrarea tradiţiei ca ansamblu de valori, credinţe, afecte şi patternuri comportamentale constituite în cadrul unei comunităţi sociale şi transmise din generaţie în generaţie, atunci putem înţelege sensul mediator al trecutului în prezent, rezultat din corecta punere în relaţie a tradiţiei cu inovaţia. Păstrarea legăturii cu trecutul prin tradiţie este primordială din punct de vedere psihologic, deoarece astfel sunt satisfăcute nevoile umane înnăscute de securitate, apartenenţă şi predictibilitate cu rol foarte important în păstrarea sănătăţii psihice şi fizice, precum şi pentru integrarea sistemică a personalităţii, ca urmare a procesului de dezvoltare personală, ce presupune atingerea unor niveluri superioare de înţelegere a lumii şi a comportamentului uman. 

Stilurile maeştrilor în artele marţiale şi ale mediatorilor în managementul conflictelor sunt schimbǎtoare ca moda care vine şi pleacǎ. Ataşamentul de metodele clasice, tradiţionale, poate fi sursǎ de conflict şi cauzǎ pentru inadaptare în contextul societăţii actuale. Pentru ca o strategie de mediere sau de  autoapărare sǎ fie eficientǎ este nevoie de tehnicǎ şi de abilitatea de a şti cum sǎ o foloseşti într-un anumit context. O strategie utilizatǎ cu succes în relaţia cu o persoanǎ nu dǎ aceleaşi rezultate în relaţie cu o altǎ persoanǎ. Arta mediatorului şi/sau a maestrului în artele marţiale constǎ în capacitatea de punere în practicǎ a competenţelor transversale de adaptare creativǎ în plan personal, interpersonal şi profesional, competenţe care ţin de dezvoltarea sa personalǎ şi optimizarea profesionalǎ. Perspectiva sistemicǎ, procesuală şi integrativă este posibilă datoritǎ punerii în relaţie a ideilor, cunoştinţelor, abilităţilor şi atitudinilor nou dobândite pentru a se cristaliza în competenţe ce permit accesul la înţelegeri la alt nivel a teoriei şi practicii medierii şi/sau artelor marţiale.

Considerăm aşadar integrarea sistemică a personalităţii mediatorului, psihoterapeutului sau a maestrului în artele marţiale ca fiind tendinţa corectoare în domeniile variate şi fragmentate ale psihologiei, medierii conflictelor şi artelor marţiale. Astfel, aplicaţiile psihologiei în medierea conflictelor şi artele marţiale îşi fac tot mai mult simţite beneficiile pentru transformarea personală pozitivă. Beneficiile aplicaţiilor psihologiei sunt tot mai evidente, atât în dezvoltarea artelor marţiale ca disciplină sportivă olimpică, cât şi în impactul medierii conflictelor asupra sănătăţii, respectului de sine superior şi stării de bine subiectiv. 

Meditaţia, tehnicile mentale şi de respiraţie promovate de şcolile tradiţionale de arte marţiale contribuie la o mai bună coordonare minte-corp, la un simţ al disciplinei şi la formarea respectului de sine superior, care este „cea mai sintetică componentă a atitudinii faţă de sine şi, implicit, a personalităţii.” (Ion Radu Tomşa, 2008) Procesul educativ de construire a respectului de sine şi afirmare cu încredere a personalităţii poate fi înţeles ca un proces de ridicare progresivă pe treptele conştiinţei, un proces de medieri cognitive succesive pentru desprinderea de dependenţă şi dobândirea unui „sistem imunitar al conştiinţei” (Nathaniel Branden, 2008) care asigurǎ starea de bine subiectiv pe termen lung.

O cercetare recentǎ, desfǎşuratǎ în cadrul Institutului Român de Psihoterapie Integrativǎ (IRPI), distinge între obiectiv şi subiectiv în abordarea stǎrii de bine în psihoterapia integrativǎ, evidenţiind concluzia majoritǎţii cercetǎtorilor asupra complexitǎţii şi caracterului dinamic al acestui concept. Activitǎţile de documentare efectuate de autorii studiului despre cercetǎrile anterioare privind starea de bine subiectiv au condus la o viziune globalǎ şi sinteticǎ asupra conceptului, prin identificarea principalelor sale dimensiuni şi componente din definiţiile date de alţi autori (componenta cognitivǎ,  dezvoltarea personalǎ şi evoluţia de-a lungul vieţii, stilul de viaţǎ şi relaţia cu mediul, relaţiile pozitive cu ceilalţi, echilibrul afectiv) şi înţelegerea importanţei conceptului de „locus of control” (LOC), promovat de Rotter şi teoreticienii învǎţǎrii sociale, pentru a defini „modul specific al unui individ de a percepe legǎtura dintre propriul sǎu comportament şi întǎririle (reinforcements) pe care le oferǎ mediul”. Rezultatele cercetǎrilor au relevat concluzia comunǎ cǎ „internaliştii sunt superiori externaliştilor pe toate planurile [...] mai activi, mai alerţi, mai eficienţi în manipularea elementelor din mediul lor de viaţǎ, mai eficienţi în utilizarea informaţiilor, mai senzitivi, superiori în privinţa proceselor cognitive, cu o mai bunǎ abilitate în rezolvarea problemelor în situaţii de incertitudine.” [8]

Zâmbetul natural este indicele fiziologic al stǎrii de bine subiectiv şi al armoniei cerebrale (Schreiber, 2004), semnul unei integrǎri reuşite a instinctelor şi a gândurilor, a emoţionalului şi a cognitivului, pentru coordonarea a ceea ce este simplu (ca organizare) cu ceea ce este complex (ca formă). Psihologul Adrian Nuţǎ intuieşte că acest tip de funcţionare are legatură cu „starea de flux.” (cf. Mai mult de 10% - Unitatea verticală a creierului, 2007). O persoanǎ atinge starea de flux când „scopurile sunt clare, reacţiile – relevante, iar provocǎrile şi abilitǎţile se aflǎ în concordanţǎ” (Mihaly Csikszentmihalyi, 2007), pentru cǎ îşi investeşte toatǎ energia psihicǎ şi atenţia devine ordonatǎ.

Activitǎţile de tip flux sunt cele în care ne implicǎm în totalitate pentru cǎ ne fac plǎcere şi ne oferǎ sentimentul de viaţǎ intensǎ. Starea de bine obţinutǎ în urma experienţelor de tip flux conduce la o gândire complexǎ şi creşterea nivelului de conştiinţǎ. Spre deosebire de alte stǎri de bine pe care le experimentǎm, starea de flux ne face sǎ ne simţim mai puternici şi încrezǎtori cǎ putem fi excelenţi şi fericiţi prin noi înşine, fǎrǎ a mai fi dependenţi de circumstanţele exterioare favorabile. Obţinerea performanţei şi atingerea excelenţei în orice domeniu de activitate, deci şi în practica medierii conflictelor şi a artelor marţiale, presupune acţiune focalizată şi refocalizarea atenţiei în mod dirijat.

Alţi autori (Daniel Reid, 2005) disting între „mintea de Foc” sau „mintea emoţiilor” şi „mintea de Apă” sau „mintea voinţei”. Dacă „mintea de Foc” îşi are locul în inimă, fiind în legătură cu cele cinci simţuri şi reacţionând la jocul constant al percepţiilor, „mintea de Apă” are acces direct la înţelepciunea infinită şi conştientizarea spiritului promordial, preluând comanda sistemului uman şi orientând energia umană în concordanţă cu legile universale ale înţelepciunii şi compasiunii, contribuind la stăpânirea orgoliului personal sau a dorinţelor egoiste cu ajutorul voinţei, în scopul de a hrăni conştiinţa şi de a permite spiritului/minţii, prin alchimie internă, să controleze energia/respiraţia şi aceasta să controleze, la rândul său, esenţa/corpul pentru a proteja sănătatea, a prelungi viaţa şi a stimula conştiinţa. 

---

[1]  Cf. Revista Somatothérapies et somatologie, nr. 5, ianuarie, 1990, Articolul Y a-t-il un ou des processus (somato) – thérapeutiques de base?, autor dr. André Moreau din Belgia, pp. 39 - 41

[2] Vezi Dr. André Moreau (2007), Psihoterapie, metode și tehnici, editura Trei, București; Traducerea cărții din limba franceză de Virginia – Smărăndița Brăescu

[3] Vezi Irina Anca Tănăsescu (2008), Introducere în tehnicile proiective, editura Argument, Bucureşti

[4] Cf. Ion Dafinoiu, Elemente de psihoterapie integrativă, Polirom, 2001, p.42

[5] cf. André Moreau, Vivre ma vie ici et maintenant. La Gestalt-thérapie, chemin de vie, ed. Nauwelaerts – Belgique et Frison-Roche, Paris-France, 2003 (traducerea carții în limba română de Virginia – Smarandița Brăescu, editura Trei, 2005)

[6] Vezi Ion Dafinoiu, Elemente de psihoterapie integrativă, Polirom, 2001

[7] Cf. Ion Dafinoiu, Elemente de psihoterapie integrativă, Polirom, 2001, p.19 -20

[8] În vol. Al XVII-lea Congres European de Psihoterapie. Criza: Schimbare şi Provocare, 2010, ed. Trei, Bucureşti; Articolul Obiectiv şi subiectiv în abordarea stǎrii de bine în psihoterapia integrativǎ; Prof. univ. dr Ruxandra Rǎşcanu, Mara Priceputu şi Viorel Paşca, pp. 247 – 266

Bibliografie:

Branden, Nathaniel (2008), The Six Pillars of Self- Esteem, Cei şase stâlpi ai încrederii în sine (trad.rom.), Editura Amsta Publishing, București 

Brăescu Virginia – Smărăndiţa, Aplicaţii ale psihologiei în artele marţiale, Secţiunea Poster, lucrările Conferinţei Naţionale de Arte Marţiale, ediţia a II a, Cluj Napoca

Csikszentmihalyi, M (2007), Starea de flux, Editura Curtea Veche, Bucureşti 

Moreau, A. (2005, a), Viaţa mea aici şi acum. Gestalt terapia, drumul vieţii, Editura Trei, Bucureşti

Moreau, A. (2007, b), Psihoterapie. Metode si tehnici, Editura Trei, Bucureşti 

Morin, E. (2005), Introduction à la pensée complexe, Paris, éditions du Seuil 

Nuţă, A. (2007), Mai mult de 10 % - Unitatea verticală a creierului, Editura SPER, Bucureşti

Reid, D. (2005), Qi Gong, Manual de iniţiere, Editura Polirom, Iaşi 

Solomon, M. (1985), Timpul, Editura Albatros, Bucureşti

Tănăsescu Irina Anca, Introducere în tehnicile proiective, Editura Argument, Bucureşti

Tomsa, I. R. (2008), Psihologia personalităţii şi Legenda personală, Editura Argument, Bucureşti

Vol. Al XVII-lea Congres European de Psihoterapie. Criza: Schimbare şi Provocare, 2010, Editura Trei, Bucureşti     

Pagini web:

http://www.editurauniversitara.ro/carte/revista_medierea-35/revista_medierea_nr_1_22012/10220

http://www.conferinta.enryo.ro/LUCRARI%20CONFE%202011%20PDF/POSTER/5.%20Poster%20-%20Virginia%20Braescu.pdf   

Virginia Brăescu©Medierea integrativă

http://mediereaintegrativa.blogspot.ro