duminică, 5 octombrie 2014

Strategii şi instrumente de psihoterapie integrativǎ pentru medierea conflictelor cognitive şi optimizarea stǎrii de bine


Strategii şi instrumente de psihoterapie integrativǎ pentru  medierea conflictelor cognitive şi optimizarea stǎrii de bine

©Profesor Virginia – Smǎrǎndiţa Brǎescu
Conferinta internationala "Optimizarea starii de bine din perspectiva integrativa si interdisciplinara", Institutul Roman de Psihoterapie Integrativa (IRPI), 2011, Bucuresti

Motto: „Descoperirea înseamnă a vedea ceea ce a văzut toată lumea şi a gândi ceea ce nu a gândit nimeni.” (Albert von Szent – Gyorgyi)

ABSTRACT: Segmentarea cunoaşterii în metode distincte s-a dovedit insuficientǎ şi nu-şi mai găseşte justificarea într-o lume schimbǎtoare. Promovarea orientărilor integralist-funcţionaliste determinǎ o atitudine epistemologică unitară de concepere a cunoştinţelor şi a instrumentelor de acţiune. Abordările interdisciplinare, interculturale, transdisciplinare şi transculturale fac posibilă această adaptare printr-un proces construit pe metode alternative de rezolvare a conflictelor cognitive (negocierea, medierea, rezolvarea creativǎ de probleme) şi segmentat în raport cu paradigmele universale integratoare (informaţia şi comunicarea, jocul şi paradoxul, modelul şi metafora, ordinea şi haosul, stânga şi dreapta, conştient şi inconştient, simplu şi complex, inovaţia şi descoperirea, zâmbetul, etc.).

conflict cognitiv, conştient, inconştient, mediere, stare de fluxstare de bine

Motto: "Discovery is seeing what everybody has seen and thinking what nobody has thought." (Albert von Szent - Gyorgyi)

ABSTRACT: The segmentation of knowledge into distinct methods proved insufficient and no longer is justified in a world of change. The promotion of integralist-functionalist approach prompts a unified epistemological conception of knowledge and tools for action. Interdisciplinary approaches, intercultural, trans-disciplinary and trans-cultural adaptation are made possible by alternative methods of solving cognitive conflicts (negotiation, mediation, creative problem solving) and segmented in relation to the integrative universal paradigms (information and communication, play and paradox, model and metaphor, order and chaos, left and right, conscious and unconscious, simple and complex, innovation and discovery, smile, etc..). 

cognitive conflict, consciousness, unconsciousness, state of flux, well being

Integrată ştiinţelor cognitive, alături de lingvistică, psihologie, filozofie,  neuroştiinţe, informatică, antropologie culturală, medierea cognitivǎ este o disciplină hibrid, iniţial „de graniţă”, care concură la o teorie integrată, însă niciodată completă. In viziunea lingvistului american Noam Chomsky, limbajul este o oglindă a minţii, ceea ce înseamnǎ cǎ un discurs echilibrat este manifestarea externă a unor procese psihice desfăşurate într-un creier integrat, în care cele două emisfere nu luptă pentru supremaţie, datorită funcţionarii holistice. Existenţa unei întregi baze mentale în creierul oricărui vorbitor (competenţa) poate fi intuită datorită manifestărilor sale exterioare: vorbirea (performanţa).
Vygotski, Bruner, PEI (Programme d’Enrichissement Instrumental, Feuerstein) au un rol principal în stabilirea medierii ca factor decisiv în dezvoltarea cognitivă. În mod paradoxalconflictul reprezintă, precum faţa şi reversul unei medalii, atât un factor de stimulare a progresului, cât şi un coşmar al relaţiilor interumane. Succesul demersului integrativ rezultǎ din punerea corectǎ în relaţie a gândurilor şi emoţiilor, graţie abilitǎţii de a fi flexibil, însuşire fundamentalǎ a comportamentului uman. Relaţia dintre inteligenţa cognitivă (IQ) şi inteligenţa emoţională (EQ) este posibilă datorită medierii celor două realităţi: interioară şi exterioară. Universul interior şi cel exterior se află uneori într-o tensiune dramatică. Starea de bine rezultă din asocierea lor, din acomodarea lor în acelaşi timp, din co-existenţa lor, chiar din antinomia lor. Conştientizarea relaţiei care există între universul interior şi cel exterior oferă o viziune triadică şi o altă înţelegere a echilibrului, care nu este permanent, dar cunoaşte momente în care se realizează. Starea actuală, cea potenţială şi momentul de echilibru sunt reciproc condiţionate, conform principiului terţiului inclus sau starea „T” în viziunea lui Stéphane Lupasco.
Cercetǎrile efectuate de Adrian Nuţǎ (2007) au condus la concluzia cǎ atât coordonarea pe orizontalǎ între activitǎţile celor douǎ emisfere cerebrale, cât şi coordonarea pe verticalǎ a celor douǎ creiere (creierul arhaic şi creierul modern), ne permit sǎ ne armonizam mai bine unii cu alţii şi sǎ ne reunim eforturile şi contribuţiile sociale. Emisfera dreaptă este capabilă să organizeze date întâmplătoare în structuri coerente, umplând astfel golurile existente. Capacitatea creierului de a genera concepte noi şi, prin punerea acestora în relaţie, sensuri noi la orice nonsens, graţie furnizării unui context adecvat, cu ajutorul interferenţelor şi metaforei, de exemplu, este proprie emisferei drepte. Teoria lui Noam Chomsky din lingvistică se întâlneşte cu cea din fizica modernă şi se înscrie pe o linie de gândire promovată de Kurt Goedel sub denumirea de „teoria incompletitudinii”. Susţinând teoria chomskyianǎ, Robin Lakoff sugereazǎ că limba reflectǎ nu doar algoritmurile sintaxei, ci mintea ca întreg, adicǎ „setul complet de reguli după care fiinţa umană dă formă şi sens universului său, şi în absenţa cărora niciuna nu ar exista.”(Cuţitaru Laura Carmen, articolul Dilemele semnificaţiei, în România literară, nr. 18/ 8 mai 2009)
Mecanism hipercomplex, mintea umanǎ este capabilă de noi expansiuni. Pe această bază se iese de sub incidenţa noţiunii de sistem şi se intră în sfera noţiunii de holon, care este, în sensul metaforic, „un tot egoist alcătuit din părti altruiste şi, în acelaşi timp, o parte altruistă a unui tot mai vast.” (Solomon Marcus, 1985) Dacă sistemul deschide calea unui demers de tip analitic (dinspre multiplicitate spre unitate), holonul privilegiază analiza sintetică. Gândirea complexǎ este de tip dialogic (ordine/ dezordine/organizare) şi translogic, deoarece scapă atât holismului cât şi reducţionismului. Antagonistă şi complementară totodată, complexitatea este mai degrabă o sfidare decât un răspuns, deoarece se situează chiar „în inima relaţiei dintre simplu şi complex” (Edgar Morin, 2005)care permite trecerea de la complexitate la hipercomplexitate, în baza principiului Unitas multiplex. Albert von Szent – Gyorgyi, dublu laureat al premiului Nobel în medicinǎ şi psihologie, numeşte aceastǎ abilitate sintropie”. Graţie medierilor cognitive succesive, fiinţele se dezvoltǎ continuu şi-şi folosesc la maxim capacitǎţile.
În psihologia formei, accentul este pus pe relaţiile pe care mintea le stabileşte între un element anume şi contextul său. Ştiinţa comunicărilor a dezvoltat ideea potrivit căreia sensul este o construcţie şi apare dintr-o „contextualizare”, ca urmare a organizării elementelor într-o reţea. (Alex Mucchielli, 2002) Din perspectivă filosofică, există sens atunci când există înţelegere. Pentru „a conferi sens”, un element trebuie să acţioneze într-un sistem în care se integrează. Acest sistem se mai numeşte şi formă (Gestalt). Între percepţia şi interesele sau aşteptările unei persoane se stabileşte o relaţie puternică, datorată implicării persoanei pentru care va exista sensul ce se intaurează simultan cu geneza formei. Aceasta nu este fixă. Forme noi se pot desprinde de pe fundalul inconştientului colectiv în funcţie de cadrele noastre de referinţă. Recadrarea sau schimbarea de context conduce la descoperirea de semnificaţii noi pentru acţiunile desfăşurate în acel cadru.
Formele sunt schimbǎtoare ca moda care vine şi pleacǎ. Ataşamentul de o anumitǎ formǎ poate fi sursǎ de conflict şi cauzǎ pentru inadaptare. Pentru ca o strategie de mediere sǎ fie eficientǎ este nevoie de tehnicǎ şi de abilitatea de a şti cum sǎ o foloseşti într-un anumit context. O strategie utilizatǎ cu succes în comunicarea cu o persoanǎ nu dǎ aceleaşi rezultate în relaţie cu o altǎ persoanǎ. Arta mediatorului şi/sau psihoterapeutului constǎ în capacitatea de punere în practicǎ a competenţelor transversale de adaptare creativǎ în plan personal, interpersonal şi profesional, competenţe care ţin de dezvoltarea sa personalǎ şi optimizarea profesionalǎ. Perspectiva sistemicǎ, procesuală şi integrativă este posibilă datoritǎ punerii în relaţie a cunoştinţelor, ideilor şi atitudinilor nou dobândite, ceea ce permite accesul la alte niveluri de înţelegere, prin douǎ procese cheie:

·         Un proces inconştient (creativ, intuitiv) de inventare a unor mecanisme, procese şi strategii noi pentru stimularea progresului;
·         Un proces conştient (analitic) pentru descoperirea şi înlăturarea disfuncţiilor care împiedică progresul.

Inter şi transculturalitatea sunt modalitǎţi de prevenire şi atenuare a conflictelor care presupun o nouă abordare a orizontului valorilor şi deschid noi piste de manifestare a diferenţelor, cultivând atitudini de respect şi de deschidere faţă de diversitate. Procesul educaţional intercultural presupune disocierea (a te imagina din afară), viziunea asupra lumii (a înţelege lumea în care trăieşti), cunoaşterea (a fi informat asupra altor realităţi), gândirea pozitivă (a vedea pozitiv diferenţa) şi valorizarea atitudinilor şi comportamentelor pozitive.
Metaforele, proverbele şi poveştile transculturale sunt instrumente puternice de comunicare şi mediere ce pot fi utilizate în domeniul consilierii unde se urmăreşte schimbarea evolutivă, dar şi ca instrumente de psihoterapie, când se are în vedere schimbarea revolutivă, care presupune modificări structurale mai profunde. Poveştile terapeutice pot produce o schimbare de stare, de context sau semnificaţie, care favorizează găsirea de soluţii noi la problemele care păreau de nerezolvat. Sunt absolut indicate atunci când rezistenţa unei persoanei la schimbare este foarte mare, dar şi ca răspunsuri specifice, pedagogice şi educaţionale la încercarea de soluţionare a unor consecinţe socio-culturale impuse de amploarea fenomenelor migraţioniste.
Nossrat Peseschkian, fondatorul psihoterapiei pozitive, a ajuns la concluzia că poveştile transculturale pot, asemenea medicaţiei, conduce la schimbări de atitudine şi comportament dacă sunt folosite în forma potrivită şi la momentul potrivit, fără a se insista pe aspectul moralizator. Se recomandă a nu se explica metafora, deoarece explicarea mesajului „înseamnă a-i micşora puterea de a provoca la ascultător un univers personal plin de fantezie şi creativitate.” (Ion Dafinoiu, 2001)


Copilul râde: „Inţelepciunea şi iubirea mea e jocul.”
Tânărul cântă: „Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea.”
Bătrânul tace: „Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea.”
(Lucian Blaga, Trei feţe)

Timp îndelungat, jocul a fost studiat ca activitate de divertisment, opusă activităţilor serioase ale vieţii. În prezent, prin joc, este posibil să trăim ceea ce se constituie. Jocul creează cadrul pentru începutul relaţiilor afective, permiţând astfel dezvoltarea contactelor sociale. Jocurile au rol de mediere între copii şi adulţi, dar şi între copii şi alţi copii. În cadrul privilegiat al jocului, copilul îşi întâlneşte semenii şi socializează. Aşa cum experienţele de viaţă dezvoltă personalitatea adultului, jocul dezvoltă personalitatea copilului când se joacă singur sau când alţi copii sau adulţi intervin în joc. Progresiv, copiii îşi măresc capacitatea de a vedea lumea reală exterioară. Renilde Montessori ne invită la şcoala copiilor pentru a învăţa de la ei sǎ ne jucǎm, deoarece prin joc putem găsi soluţiile pe care le căutăm pentru rezolvarea problemelor noastre.
„Jocul este o acţiune sau o activitate voluntară, concepută ca un scop în sine, efectuată în anumite limite fixe de timp şi de loc, după o regulă liber consimţită, dar obligatorie; această activitate este însoţită de o stare de tensiune, de bucurie şi de conştiinţă de a fi altceva decât viaţa curentă.” (Johan Huizinga, 1951)
Deşi este tot o invitaţie la un joc, paradoxul se deosebeşte de acesta prin faptul că momentul său inaugural îl reprezintă „ieşirea dintr-o regulă constând în acceptarea distincţiei dintre două anumite niveluri ale cunoaşterii, limbajului, realităţii sau comportamentului.” şi „iniţierea unui joc a cărui regulă de bază este abolirea distincţiei dintre două niveluri de tipul menţionat.” (Solomon Marcus, 2007).
Un paradox curios, subliniat de Carl Rogers, părintele abordării centrate pe client, este că oamenii nu se pot schimba decât dacă se acceptă şi sunt acceptaţi aşa cum sunt. Conform unei alte teorii susţinută de Milton Erikson, fiecare persoană are un rezervor de resurse şi aptitudini inconştiente pentru a-şi rezolva problemele. Acest lucru nu se întâmplă de la sine, fie pentru că persoana nu ştie şă-şi formuleze corect problemele, fie pentru că este prizoniera unei singure soluţii şi, în acest caz, se poate spune că soluţia a devenit cauza problemei. Sarcina mediatorului şi/sau psihoterapeutului constă în a ajuta clientul sǎ conştientizeze cǎ existǎ şi alte soluţii şi poate să dezvolte alternative la formularea iniţială a problemei sau la formularea iniţială a soluţiei. Dacǎ medierea şi/sau psihoterapia nu dă rezultate, nu înseamnă neapǎrat că persoana este rezistentă la schimbare. Se presupune că ea doreşte să-şi schimbe comportamentele neproductive, din moment ce a iniţiat medierea sau terapia, dar direcţia schimbării propusă de mediator sau psihoterapeut nu răspunde aşteptărilor sale. ((Ion Dafinoiu, 2005)

În general, strategiile de medierea conflictelor sunt eficiente dacǎ:
  • Îl învaţă pe client ce să facă, ce se aşteaptă de la el;
  • Încurajează sau menţine comportamentele dezirabile ale clientului;
  • Dezvoltă o relaţie bazată pe încredere între client şi mediator şi/sau client şi psihoterapeut;
  • Creşte stima de sine a clientului şi simţul implicǎrii şi răspunderii pentru propria vindecare şi dezvoltare personalǎ.
O cercetare recentǎ, desfǎşuratǎ în cadrul Institutului Român de Psihoterapie Integrativǎ (IRPI), distinge între obiectiv şi subiectiv în abordarea stǎrii de bine în psihoterapia integrativǎ, evidenţiind concluzia majoritǎţii cercetǎtorilor asupra complexitǎţii şi caracterului dinamic al acestui concept. Activitǎţile de documentare efectuate de autorii studiului despre cercetǎrile anterioare privind starea de bine subiectiv au condus la o viziune globalǎ şi sinteticǎ asupra conceptului, prin identificarea principalelor sale dimensiuni şi componente din definiţiile date de alţi autori (componenta cognitivǎ, relaţia Sinelui cu Sinele, dezvoltarea personalǎ şi evoluţia de-a lungul vieţii, stilul de viaţǎ şi relaţia cu mediul, relaţiile pozitive cu ceilalţi, echilibrul afectiv) şi înţelegerea importanţei conceptului de „locus of control” (LOC), promovat de Rotter şi teoreticienii învǎţǎrii sociale, pentru a defini „modul specific al unui individ de a percepe legǎtura dintre propriul sǎu comportament şi întǎririle (reinforcements) pe care le oferǎ mediul”. Rezultatele cercetǎrilor au relevat concluzia comunǎ cǎ „internaliştii sunt superiori externaliştilor pe toate planurile [...] mai activi, mai alerţi, mai eficienţi în manipularea elementelor din mediul lor de viaţǎ, mai eficienţi în utilizarea informaţiilor, mai senzitivi, superiori în privinţa proceselor cognitive, cu o mai bunǎ abilitate în rezolvarea problemelor în situaţii de incertitudine. (În vol. Al XVII-lea Congres European de PsihoterapieCriza: Schimbare şi Provocare, 2010, ed. Trei, Bucureşti; Articolul Obiectiv şi subiectiv în abordarea stǎrii de bine în psihoterapia integrativǎ; Prof. univ. dr Ruxandra Rǎşcanu, Mara Priceputu şi Viorel Paşca, pp. 247 – 266)
Zâmbetul natural este indicele fiziologic al stǎrii de bine subiectiv şi al armoniei cerebrale (Schreiber, 2004), semnul unei integrǎrii reuşite a instinctelor şi gândurilor, a emoţionalului şi cognitivului, pentru coordonarea a ceea ce este simplu (ca organizare) cu ceea ce este complex. Adrian Nuţǎ intuieşte că acest tip de funcţionare are legatură cu starea de flux. (Op. cit., 2007) O persoanǎ atinge starea de flux când scopurile sunt clare, reacţiile – relevante, iar provocǎrile şi abilitǎţile se aflǎ în concordanţǎ” (Mihaly Csikszentmihalyi, 2007), pentru cǎ îşi investeşte toatǎ energia psihicǎ şi atenţia devine ordonatǎ. Activitǎţile de tip flux sunt cele în care ne implicǎm în totalitate pentru cǎ ne fac plǎcere şi ne oferǎ sentimentul de viaţǎ intensǎ. Starea de bine obţinutǎ în urma experienţelor de tip flux conduce la o gândire complexǎ şi creşterea nivelului de conştiinţǎ. Spre deosebire de alte stǎri de bine pe care le experimentǎm, starea de flux ne face sǎ ne simţim mai puternici şi încrezǎtori cǎ putem fi excelenţi şi fericiţi prin noi înşine, fǎrǎ a mai fi dependenţi de circumstanţele exterioare favorabile.
Trezirea conştiinţei este o etapă necesară a procesului de schimbare pentru progresul personal, dar nu şi suficientă. Obţinerea performanţei şi atingerea excelenţei în orice domeniu de activitate presupune acţiune focalizată şi refocalizarea atenţiei în mod dirijat. Este un antrenament pe teren, o experienţă care se dobândeşte în timp, prin acţiune susţinută de entuziasmul rezultat din respectul de sine superior şi încrederea în sine, o voinţă disciplinată şi direcţionată spre scopuri contributive, care să aducă mai multă valoare în propria viaţă şi a celorlalţi .
Respectul de sine poate fi dobândit din familie dacă părinţii ştiu să ofere copilului un cadru în care acesta să se simtă în siguranţă şi ocrotit. Comportamentul părinţilor nu influenţează decisiv dezvoltarea psihică a copilului, dar poate facilita sau îngreuna dezvoltarea respectului de sine sănătos, pentru ca acesta să devină parte naturală şi integrantă din viaţa copilului. Important este ca părinţii şi celelalte persoane din jurul său, cu care acesta dezvoltă relaţii semnificative (bunici, profesori, vecini etc.) să-i  ofere modele de comportamente care să-i susţină respectul de sine şi să-l influenţeze cu integritate. Comunicarea nonviolentă, aprecierea şi valorizarea comportamentelor copilului, abordarea acestuia cu atenţia şi politeţea acordată adulţilor, acceptarea diferenţelor, recunoaşterea nevoilor şi dorinţelor copilului, chiar dacă nu pot fi îndeplinite imediat, structurarea şi disciplinarea comportamentelor sale cu autoritate şi nu în mod autoritar şi punitiv reprezintă câteva dintre condiţiile asociate cu respectul de sine ridicat la copii.
Respectul de sine este „cea mai sintetică componentă a atitudinii faţă de sine şi, implicit, a personalităţii.” (Ion Radu Tomşa, 2008) Procesul educativ de construire a respectului de sine şi afirmare cu încredere a personalităţii trebuie înţeles ca un proces de ridicare progresivă pe treptele conştiinţei, un proces de medieri cognitive succesive pentru desprinderea de dependenţă şi dobândirea unui „sistem imunitar al conştiinţei” (Nathaniel Branden, 2008) care ne asigurǎ starea de bine pe termen lung.

BIBLIOGRAFIE

Branden, Nathaniel (2008), The Six Pillars of Self- Esteem, Cei şase stâlpi ai încrederii în sine (trad.rom.), Bucureşti, Editura Amsta Publishing
Cuţitaru Laura Carmen, articolul Dilemele semnificaţiei, în România literară, nr. 18/ 8 mai 2009
Csikszentmihalyi, M (2007), Starea de flux, Bucureşti, Editura Curtea Veche
Dafinoiu, I. (2001, a), Elemente de psihoterapie integrativă, Iaşi, Editura Polirom
Dafinoiu, I. (2005, b), Psihoterapii scurte, Iaşi, Editura Polirom
Huizinga, J. (1951), Homo ludens, Paris, éditions Gallimard
Guillaume-Hofnung, Michèle (1995), La Médiation, Paris, PUF
Montessori, R. (2000), Educateurs sans frontière, éditions Desclée de Brouwer
Moreau, A. (2005, a),  Viaţa mea aici şi acum. Gestalt terapia, drumul vieţii, Bucureşti, Editura Trei
Moreau, A. (2007, b), Psihoterapie. Metode şi tehnici, Bucureşti, Editura Trei
Morin, E. (2005), Introduction à la pensée complexe, Paris, éditions du Seuil
Mucchielli, A. (2002), Arta de a influenţa, Iaşi, Editura Polirom
Nuţǎ, A. (2007), Mai mult de 10 % - Unitatea verticalǎ a creierului, Bucureşti, Editura SPER,
Peseschkian, N. (2005), Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie, Bucureşti, Editura Trei
Solomon, M. (1985, a), Timpul, Bucureşti, Editura Albatros
Solomon, M. (2005, b), Întâlnirea extremelor, Piteşti, Editura Paralela 45
Solomon, M. (2005, c), Paradigme universale, Piteşti, Editura Paralela 45
Solomon, M. (2007, d), Paradigme universale III. Jocul, Piteşti, Editura Paralela 45
Tomşa, I. R. (2008), Psihologia personalităţii şi Legenda personală, Bucureşti, Editura Argument
Vygotski L.S. (1985), Pensée et langage, Paris, Messidor-Éditions sociales
Vol. Al XVII-lea Congres European de Psihoterapie. Criza: Schimbare şi Provocare, 2010, Bucureşti, Editura Trei   


Dacă acest articol vi se pare interesant şi consideraţi cǎ ar mai putea interesa şi alte persoane, vǎ invit sǎ facem conexiuni/link-uri intre blogurile şi site-urile noastre, iar dacǎ doriţi să publicaţi acest articol pe blogurile şi site-urile voastre, am rugamintea să precizaţi la sfârşitul articolului sursa http://mediereaintegrativa.blogspot.com sau  http://virginiabraescu.com. 
Dacă vă place acest blog, vǎ încurajez sǎ-l recomandaţi şi prietenilor pe facebook, twitter sau alte reţele sociale în care sunteţi membri activi. Vǎ mulţumesc din suflet!
Virginia Brăescu©Mediatorul cartii