vineri, 24 decembrie 2010

Despre mediere si profesia de mediator... in direct la Radio Kit

Joi, 23 decembrie 2010, incepand cu ora 13.00, la invitatia d-nei Lidia Buna, in direct la Radio Kit, am moderat impreuna o emisiune despre mediere si profesia de mediator in Romania, in care i-am avut ca invitati pe Av. MARIANA BELBIŢĂ – mediator, formator, membru în CONSILIUL DE MEDIERE, MIHAIU CONSTANTIN – mediator, formator pentru educaţia adulţilor, General Manager UZAMINT, si mediatorul Robert Ionut Chiriac de la Centrul de Mediere Onesti.



Pentru a asculta inregistrarea emisiunii, click:
La Radio Kit, in direct cu mediatorii Mariana Belbita si Mihaiu Constantin de la UZAMINT.

luni, 20 decembrie 2010

Importanta comunicarii pentru prevenirea si combaterea violentei in mediul scolar


CENTRUL DE TRAINING, CONSULTANTA SI MEDIERE ONEŞTI
si
 ŞCOALA DE FORMARE ÎN MEDIERE „UZAMINT” BRAŞOV
 au organizat seminarul

“IMPORTANŢA COMUNICĂRII
ÎN PREVENIREA ŞI COMBATEREA VIOLENŢEI ÎN ŞCOLI”,

în ziua de luni, 20 decembrie 2010, ora 13:00, in sala de conferinte a Filialei "Cosânzeana" a Bibliotecii din Oneşti, cu sediul în Bulevardul Republicii, nr. 43, la parterul corpului B al Şcolii  "George Călinescu", în scopul evidenţierii rolului şi importanţei comunicării în medierea conflictelor din mediul şcolar. Au fost invitaţi să participe directori de colegii, licee şi grupuri şcolare, profesori din Consiliul de Administraţie al unităţii şcolare, consilieri şcolari, precum şi elevi implicaţi în activităţi de prevenire şi diminuare a violenţei în şcoli.


Au luat cuvantul în cadrul seminarului Av. MARIANA BELBIŢĂ – mediator, formator, membru în CONSILIUL DE MEDIERE, Jr. MIHAIU CONSTANTIN – mediator, formator pentru educaţia adulţilor, General Manager UZAMINT, Prof. VIRGINIA SMĂRĂNDIŢA BRĂESCU – formator pentru educaţia adulţilor, mediator, director al Şcolii "Învăţător N. Pâslaru", Caşin.

PARTENERI PENTRU EDUCATIE
Am scris in cartile de onoare
Punti de comunicare peste generatii

Vă mulţumim pentru interesul manifestat faţă de acest eveniment!

vineri, 10 decembrie 2010

Stiinta si arta in negociere

Negocierea îşi are originea în cele dintâi civilizaţii ale istoriei umanităţii şi, de la o epocă la alta, a cunoscut transformări în funcţie de cadrul juridic, obiceiurile de cumpărare, practicile de plată şi acordurile internaţionale.

Negocierea face parte integrantă din viaţa cotidiană în toate culturile şi civilizaţiile din lume. Dacă ne analizăm existenţa zilnică, avem surpriza să descoperim multe negocieri pe care le realizăm fără a fi întotdeauna conştienţi de acest lucru.

Dar ce este negocierea? De ce unele persoane obţin şi trăiesc succesul, în timp ce altele se confruntă cu obstacole şi dificultăţi? Ce fac unii şi alţii nu ştiu?

Atitudinea noastră faţă de negociere
Modul în care vedem soluţia, „oponenţii” şi rezultatul pe care dorim să-l obţinem face diferenţa între mediocritate şi performanţă de vârf în negociere.

Personalitatea negociatorului

Congruenţa este un aspect esenţial al personalităţii negociatorului şi se obţine prin alinierea celor şase niveluri neurologice. (vezi Andy Szekely, 2003)

1. Mediu: Ce ne înconjoară, oamenii, la ce reacţionăm (Unde sunt?)
2. Comportament: Ce facem, acţiuni specifice pe care le întreprindem (Ce fac?)
3. Capacitate/Competenţă: Abilităţile noastre, strategiile, competenţele (De ce pot să o fac?)
4. Credinţe/Valori: Valorile şi credinţele noastre, permisiuni şi limite (De ce o fac?)
5. Identitate: Conştiinţa de sine, misiunea noastră în viaţă (Cine sunt?)
6. Scop/Spiritual: Conexiunea noastră cu sistemele din care facem parte (Cine altcineva?)

Alinierea externă, cu sistemele din care facem parte (ceilalţi, cultura organizaţională, partenerii şi piaţa), putem să o realizăm după modelul alinierii interne. Din perspectiva NLP, înainte de a începe o negociere, o etapă foarte importantă este verificarea ecologică (cine/când şi cum va mai fi afectat?), deoarece numai o schimbare potrivită pentru întregul sistem va duce la o îmbunătăţire a acestuia.

Cheia eficienţei unui negociator cu adevărat aliniat cu sine şi cu ceilalţi este aplicarea unor tehnici şi instrumente care se potrivesc personalităţii sale.
Principalele instrumente ale negociatorului sunt:
  • comunicarea
  • reţeaua relaţională
  • informaţiile
Specialiştii în comunicare au arătat că mesajul se transmite prin patru canale (vezi André Moreau, Psihoterapie. Metode si tehnici, editura Trei, 2007; traducere din limba franceză de Virginia – Smărăndiţa Brăescu) :

- Cuvintele: 10 %
- Tonul vocii: 30 %
- Expresia feţei, privirea şi mimica: 30 %
- Expresia întregului corp, limbajul corpului: 30%.

Alte cercetări au arătat ca mesajul se transmite în proporţie de 52% prin expresia feţei şi a ochilor. Deci nonverbalul şi paraverbalul prezintă o importanţă foarte mare în comunicare. Este surprinzător să aflăm că în transmiterea mesajului cuvintele intervin atât de puţin. Ele sunt totuşi esenţiale pentru mesajul comunicării. Se poate observa cum reuşesc cuvintele să impresioneze persoana căreia ne adresăm. S-a constatat că cele mai bune rezultate le obţin negociatorii care-şi modelează vocea în timpul negocierii, fac o pauză înainte de fiecare frază importantă, folosesc un ton calm, clar şi ferm.

Mulţi autori au scris despre comportamentele utilizate în negociere (vezi Letiţia Baldrige, 1993, Ştefan Prutianu, 2000, Ana Stoica Constantin, 2004, Ştefan Boncu, 2006). Paul Eckman, un cercetator american, a demonstrat că expresia emoţiilor este aceeaşi în toate culturile. Astfel expresia feţei şi privirea favorizează atracţia, inspiră încredere şi grăbeşte închegarea unei relaţii pozitive. Este deci un limbaj universal, intercultural, care nu este influenţat neapărat de educaţie. Există multe feluri de a zâmbi. Un zâmbet spontan este diferit de un zâmbet simulat. Mulţi oameni disting zâmbetele de plăcere de zâmbetele de jenă sau de zâmbetele prefacute, dar nu ştiu să specifice semnele obiective care stau la baza convingerii lor şi nici nu pot să spună de unde ştiu acest lucru.

Comportamentele în negociere tind spre patru tipuri principale de negociatori :
  • cooperant (cel mai eficace din toate tipurile de negociatori pentru că practică o negociere de tip « win-win » ; respectă anumite reguli : transparenţa, loialitatea faţă de partener, respectul pentru obiectivele sale, voinţa de a ajunge la un aranjament pozitiv)
  • conflictual (acordă prioritate forţei şi nu diplomaţiei, foloseşte şantajul sau ameninţarea, abuzează de raportul de forţe)
  • afectiv (acţionează şi negociază potrivit emoţiilor şi sentimentelor sale de moment; acţiune bazată pe subiectivitate, plăcere şi durere, dragoste şi ură, parteneriat sau adversitate, prietenie-respingere)
  • demagog (în lipsa unor mijloace intelectuale, a unor tactici şi strategii, se refugiază în spatele minciunilor, manipulărilor, simulărilor şi duplicităţii).
Pornind de la aceste patru stiluri principale au fost identificate alte stiluri intermediare cu dominantă cooperantă, conflictuală, afectivă şi demagogică, precum şi tipuri intermediare cu dominantă combinată (semi-cooperant/semi-conflictual, semi-cooperant/semi-afectiv, semi-cooperant/semi-demagog, semi-conflictual/semi-afectiv, semi-conflictual/semi-demagog, semi-afectiv/semi-demagog. (vezi şi Hassan Souni, 1998, Ana Stoica Constantin, 2004).

Pregătirea planului de negociere (după Hassan Souni, 1998) presupune stabilirea propriilor obiective şi cea mai bună evaluare a obiectivelor „oponentului”. Experienţa a demonstrat că obiectivele clientului pot fi grupate în patru categorii complementare:
1.      Determinarea problematicii (permite identificarea obstacolelor cu care se confruntă clientul, ajută la evaluarea importanţei aspiraţiilor sale globale şi la înţelegerea celorlalte categorii de aşteptări)
2.    Răspunsul la nevoile sale (se are în vedere transformarea a cât mai multe nevoi ascunse în nevoi declarate, dezvoltarea nevoilor viitoare în nevoi actuale declarate şi ierarhizarea tuturor nevoilor declarate în funcţie de importanţa lor)
3.    Satisfacerea motivaţiilor sale (schema SONCAS – Securitate, Orgoliu, Noutate, Confort, Avere, Simpatie – permite o bună identificare a motivaţiilor clientului)
4.    Realizarea dorinţelor sale (tehnica celor trei D – Diagnosticul, Detectarea, Dezvăluirea – ajută la folosirea informaţiilor necesare, a celor care sunt importante pentru formulare şi găsirea ofertei potrivite).
Cadrul global al unei negocieri

Elementele principale care constituie cadrul global al unei negocieri (după Hassan Souni, 1998) sunt:
1.      Obiectul negocierii (motivul negocierii)
2.    Actorii negocierii (sau partenerii de joc)
3.    Obiectivele şi mizele
4.    Spaţiul (zonele de divergenţă şi zona de convergenţă)
5.    Locul
6.    Raportul de forţe
7.    Timpul

Întrebarea „Ce se negociază?” ajută la identificarea obiectului negocierii. Este foarte important să se facă diferenţa între obiectivele globale şi cele parţiale, care se situează între punctul de pornire şi punctul de finalizare al unei negocieri, însă oricare ar fi obiectivul negocierii, principiile de bază rămân în esenţă aceleaşi: seducerea, influenţarea şi convingerea celuilalt actor.

Miza într-o negociere se referă la evaluarea calitativă şi/sau cantitativă a rezultatelor, pe termen scurt şi/sau lung, în raport cu realizarea obiectivelor (vezi şi Prutianu, 2000). De exemplu, miza unei vânzări fără profit poate fi câştigarea unui client important, iar acceptarea unor termene de plăţi lungi poate avea drept miză contracararea concurenţei.

Cunoaşterea propriilor convingeri şi pe cele ale interlocutorului reprezintă un aspect esenţial într-o negociere. Pentru a găsi argumentele necesare pentru a-l face pe celălalt să-şi schimbe opinia, este suficient, într-o primă fază, să i se accepte poziţia (şi deci convingerea) pentru a-l întreba după aceea despre motivul convingerii sale. Numai o bună înţelegere a cauzelor poate duce la schimbarea efectelor.
Convingerile celuilalt pot fi reperate printr-o ascultare activă şi analiza răspunsurilor celuilalt. Într-o negociere comercială, de exemplu, pentru a înţelege convingerile celuilalt, este important să ne întrebăm de ce celălalt nu doreşte să negocieze cu întreprinderile mici, nu crede în acţiunile de promovare sau doreşte să rămână fidel furnizorului său actual?

Spaţiul unei negocieri se delimitează prin:
- zona de convergenţă (punctele de acord ale părţilor negociatoare)
- zonele de divergenţă (toate punctele de dezacord actuale sau potenţiale dintre negociatori)

Arta negocierii constă în lărgirea zonei de convergenţă în detrimentul zonelor de divergenţă. În interiorul zonelor de divergenţă se află zonele interzise. Spaţiul lor este variabil în funcţie de sistemul de valori al negociatorilor.

Exemplu: Dacă se negociază vânzarea unui lot dintr-un nou produs X şi clientul a achiziţionat cu fidelitate, în ultimii ani, un produs similar marca Y, dar nu s-a săturat încă complet de marca sa actuală Y, este recomandat să nu se vină cu argumente împotriva mărcii Y, ci mai degrabă în privinţa unui aspect din acea gamă care a provocat recent eventuale dificultăţi sau probleme. Această strategie va permite cucerirea unei pieţe globale în timp. În caz contrar, există riscul să nu se vândă nimic pe moment şi să se piardă definitiv vânzarea.

Atmosfera, momentul şi locul sunt, de asemenea, importante într-o negociere, deoarece pot influenţa rezultatul final. Pentru a evita orice avantajare a uneia dintre părţi într-o negociere, specialiştii în negociere recomandă alegerea unui „teritoriu neutru”. Există totuşi dezavantaje şi pe un teritoriu neutru: spaţiu insuficient, lipsa mobilierului adecvat etc.

Timpul este o resursă rară şi scumpă şi poate juca un rol crucial într-o negociere. „Totul îi reuşeşte celui care se grăbeşte aşteptând.” (Thomas Edison). Deşi paradoxală, afirmaţia lui Edison este plină de înţelepciune. În negociere, timpul poate fi atât un prieten cât şi un duşman. Expresia „Time is money” a fost adoptată de multe culturi şi a devenit un principiu foarte important în lumea afacerilor.
Specialiştii în negocierea comercială au identificat trei moduri de a aborda timpul:
1.      timpul global al negocierii
2.    timpul de negociere faţă în faţă, prin telefon şi în scris
3.    timpul de întrerupere între două contacte
Administrarea timpului şi a instrumentelor de comunicare depinde de mai mulţi factori:
1.      distanţa geografică şi miza
2.    factorul socio-cultural
3.    ciclul de vânzare a produsului
4.    urgenţa
Discuţia faţă în faţă este indeosebi utilă când distanţa e scurtă, miza este importantă, nivelul cultural o cere, preţul este ridicat şi timpul presează.

Utilizarea telefonului trebuie să intervină mai ales în momente importante: încheiere, enunţare, vânzare suplimentară, reînnoirea comenzilor, administrarea unei plângeri. Faxul este un instrument foarte util, cu condiţia să ne servim de el în mod inteligent.

Dezvoltarea şi perfecţionarea unor noi instrumente de comunicare, cum ar fi internetul şi comerţul electronic, demonstrează incă o dată importanţa comunicării, cheie a oricărei negocieri. Deşi se situează la nivelul cel mai de jos al complexităţii, comunicarea mediată de computer (Chat, e-mail, videoconferinţă) permite rezolvarea unor probleme ce ţin de distanţa geografică şi urgenţă.
Din punct de vedere al prezenţei sociale, interacţiunea faţă în faţă implică prezenţa plenară a partenerului, iar comunicarea prin intermediul computerului un grad foarte slab de prezenţă socială.

Cercetările asupra impactului tipului de comunicare au condus la distincţii între:
1. comportamentul îndreptat spre menţinerea relaţiei interpersonale
2. comportamentul centrat pe realizarea sarcinii

În experienţele realizate s-au obţinut rezultate superioare în negocierile faţă în faţă datorate intervenţiei elementelor relaţionale. S-a ajuns, de asemenea, la conluzia că este mai uşor de obţinut cooperarea şi încheierea acordurilor integrative în negocierile faţă în faţă decât în negocierile purtate la telefon sau pe internet. Deşi comunicarea prin e-mail induce anonimat şi dezindividualizare şi se caracterizează printr-un nivel scăzut al încrederii subiecţilor, ea prezintă avantajul că anxietatea este mult mai scăzută decât în situaţiile faţă în faţă, deoarece teama de evaluarea negativă din partea partenerului este mai scăzută.

Competiţia te face atent la ce face celălalt. Succesul apare atunci când eşti atent la ceea ce faci tu. Cu toate acestea, jocul competiţional este preferat, pentru că felul în care cooperarea ar putea da rezultate este mai puţin vizibil.

Negociatorul: Portret la minut

Un bun negociator este înainte de toate un OM POZITIV. (vezi Ştefan Prutianu, care adaptează o idee întâlnită la Hassan Souni, op. cit.)

Onestitatea
Munca
Umanismul
Libertatea interioară

Persuasiunea
Optimismul
Zâmbetul curat
Iniţiativa
Tactul
Inspiraţia
Voinţa

Relaţiile negociatorului constituie un capital preţios în negociere datorită sprijinului pe care-l poate primi sub forma sfaturilor şi a participării indirecte la negociere. Este suficient ca negociatorul să aleagă oamenii cei mai competenţi dintre relaţiile pe care le are şi să le solicite ajutorul la momentul oportun.

Înainte de negociere, fiecare dintre negociatori dispune de un capital de informaţii mai mult sau mai puţin important. Pe baza informaţiilor pe care le deţin, negociatorii îşi construiesc o strategie de negociere. Informaţiile se pot obţine prin surse interne (dosare, fişe, personal competent etc.) şi surse externe (ancheta de teren, sindicate şi federaţii, Internet, ziare şi reviste de specialitate etc.).

Există situaţii când negocierea este asistată de o parte terţă numită mediator. În prezenţa mediatorului cele două părţi negociază şi stabilesc acordul final. Mediatorul nu are putere de decizie, ci oferă informaţii procedurale.

Încercând să tragem o concluzie, putem spune că arta negociatorului constă în flexibilitatea de a-şi adapta tehnicile şi instrumentele în funcţie de situaţie şi de a adopta stilul cel mai potrivit în raport cu stilul de negociere al partenerului.

Bibliografie
1. Baldrige Letiţia , Codul manierelor în afaceri, ed. Amerocart, Bucureşti, 1993.
2. Boncu Ştefan, Negocierea şi medierea, Perspective psihologice, Institutul European, 2006.
3. Constantin Stoica Ana, Conflictul interpersonal, ed. Polirom, 2004.
4. Fleming Peter, Învaţă arta de a negocia într-o săptămână, ed. Cosmos, 2004.
5. Hassan Souni, Manipularea în negociere, ed. Antet, 1998
6. Prutianu Ştefan, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, ed. Polirom, 2000
7. Szekely Andi, NLP – calea succesului, ed. Amaltea, 2003


Dacă acest articol vi se pare interesant şi consideraţi cǎ ar mai putea interesa şi alte persoane, vǎ invit sǎ facem conexiuni/ link-uri intre blogurile şi site-urile noastre, iar dacǎ doriţi să publicaţi acest articol pe blogurile şi site-urile voastre, am rugamintea să precizaţi la sfârşitul articolului si sursa/ link-ul de unde a fost preluat:
Dacă vreti să primiti Newsletterul săptămânal direct în căsuta voastră de e-mail, vă invit să vă abonati. Click aici pentru abonare la Newsletter!

Dacă vă place blogul meu, vǎ încurajez sǎ-l recomandaţi şi prietenilor pe facebook, linkedin, twitter sau alte reţele sociale în care sunteţi membri activi. Vă mulţumesc din suflet! Virginia Brăescu © Mediatorul cǎrţii

marți, 7 decembrie 2010

Medierea si mediatorii

1. Originea şi evoluţia conceptelor

Termenii mediere şi mediator provin din limba latină 
(lat. mediare, mediator) şi sunt utilizaţi în zilele noastre în domenii diverse: juridic, politic, social, educativ etc. De-a lungul timpului şi de la un autor la altul, cele două concepte au dobândit semnificaţii multiple. Polisemia termenilor a pus problema identificării câmpului semantic în care aceştia au apărut şi a evoluţiei lor până a se ajunge la sensurile cu care sunt folosite în prezent.

În Antichitate era foarte răspândită ideea necesităţii unei medieri între divinitate şi fiinţa umană. Bine ancorată în originile civilizaţiei noastre, practica medierii s-a păstrat cel mai bine în teologia creştină unde predomină ideea unui mediator de factură providenţială şi cu funcţie dublă: punerea în relaţie, în sens ascendent şi descendent, a unor părţi prea îndepărtate pentru a stabili singure această legătură. O noutate radicală asupra medierii din perspectivă teologică a aduce André Neher, care mai numeşte relaţia de mediere şi „diagonala mijlocului”, pentru că aceasta nu poate fi stabilită nici de om şi nici de un principiu, ci doar de vid, de actul pe cale să se producă. Această viziune asupra medierii permite evitarea unei capcane şi anume aceea a reducerii relaţiei cu divinitatea la adorarea unui idol, a procesului de interpretare la semnificaţia restrânsă a textului.

În plan social, leagănul conceptului de mediere îl găsim la populaţiile nomade din Orientul Mijlociu sau la cele din Bazinul Mediteranean. Practicile utilizate de aceste popoare în relaţiile sociale erau diferite de cele folosite în Europa Occidentală, unde termenul a fost înlocuit , fără a dispărea definitiv, cu noţiunile de negociere şi arbitraj.

Sensul abstract al medierii apare pe la sfârşitul secolului XVII şi se dezvoltă în paralel cu noţiunea de persoană terţă, pentru că medirea, în forma sa abstractă, serveşte la restabilirea unei relaţii care nu poate fi realizată în mod spontan. Mediatorul este responsabil de crearea de relaţii între persoane, părţi şi idei aflate într-o prea mare opoziţie pentru a se alia fără sprijinul unei terţe persoane. Rolul mediatorului care restabileşte comunicarea şi oferă explicaţii devine tot mai important. De la mediere se aşteaptă schimbarea, obţinută ca urmare a restabilirii legăturilor.

În filozofie, neoplatonicienii au inventat un fel de suflet universal al cărui rol este apropiat de cel al mediatorului din teologie. 
El este materie şi spirit, aşa cum mediatorul din teologie este totodată om şi Dumnezeu. Conceptul este utilizat în filozofie începând cu Socrates şi Platon, ca urmare a unei reflecţii filozofice asupra limbajului. Platon face distincţie între lumea sensibilă şi cea inteligibilă în reprezentarea realităţii. Sufletul realizează medierea între cunoaşterea sensibilă care ne este dată de corp şi cea intelectuală. Raporturile noastre cu lumea fizică, socială sau imaginară nu sunt imediate, ci sunt mediate de construcţiile noastre mentale, de legende, mituri, simboluri şi limbaje. Descartes evocă noţiunea de Dumnezeu ca singur mediator posibil în opoziţia mediat/imediat, în timp ce Hegel asociază medierea dialecticii învocând înţelegerea teologică a noţiunii. În viziunea lui Hegel, dinamica care se instalează între acţiunea iniţială şi cea finală este alcătuită din conflicte, contradicţii, prize de conştiinţă, în care fiecare moment devine mediator pentru următorul.

Abordarea filozofică a medierii valorizează ideea de pasaj dinamic între două puncte opuse, pe care le separă şi le leagă totodată, dându-le astfel un sens. Filozofia se serveşte de mediere ca de un concept de bază, stabilind o legătură esenţială între om şi mediul său, moment esenţial al spiritului uman a cărui conştiinţă de sine se trezeşte o dată cu conştiinţa existenţei celuilalt. Conceptul de mediere capătă în filozofie sensuri şi mai largi, devenind, prin locul sau funcţia sa, un intermediar într-un lanţ de fenomene.

Rădăcini ale medierii găsim şi în psihologia umanistă, care s-a dezvoltat puternic sub influenţa scrierilor lui Carl Rogers (1951) şi Abraham Maslow (1962). Abordarea fenomenologică, utilizată în situaţiile conflictuale de terapeuţii umanişti, de profesori şi de mediatori, valorizează recunoaşterea subiectivităţii experienţei asupra adevărului obiectiv, acceptând diferite interpretări ale aceluiaşi eveniment.

Medierea interpersonală s-a dezvoltat în Europa după modelul experienţelor americane şi canadiene, în scopul rezolvării problemei de inadaptare a sistemelor tradiţionale de reglare socială (familia, biserica, şcoala etc) la noile condiţii ale vieţii sociale. Unii specialişti situează actul de naştere al medierii în forma sa modernă în sânul comunităţilor religioase nord-americane.

Complexitatea conceptului de mediere a făcut urgentă punerea de acord a experţilor asupra definiţiei medierii precum şi precizarea domeniului său teoretic şi practic în vederea instituţionalizării medierii. Seminarul european de la Créteil (desfăşurat în perioada 20 - 23 septembrie 2000, când Franţa deţinea preşidenţia Uniunii Europene) reprezintă o dată importantă pentru dezvoltarea medierii în Europa. La acest seminar s-a subliniat necesitatea de a reflecta asupra medierii sociale la nivel european şi s-au identificat alte funcţii ale medierii, pentru a nu limita definiţia medierii la un model alternativ de soluţionare a disputelor. 
Medierea poate preveni conflictele, stabili şi restabili legăturile sociale şi culturale, de aceea este important să fie definită ca un ‘proces’ şi nu ca o ‘procedură’. Procesul este adaptabil, în timp ce procedura presupune constrângeri, etape prestabilite, determinate cu precizie. Cu toate că se bazează pe reguli precise şi etapele sunt inevitabile, procesul de mediere nu urmează o logică procedurală. Mediatorul stăpâneşte procesul şi ştie să-l adapteze în funcţie de situaţie.

Societatea civilă nu mai este pasivă, ci se afirmă tot mai mult ca un ansamblu dinamic. Instrument al societăţii civile, medierea serveşte la producerea legăturilor sociale şi afirmarea unor valori precum autonomia, responsabilitatea, adaptarea la noile condiţii, solidaritatea şi acordul.

2. Tipologia mediatorilor

Cercetările aprofundate întreprinse de Annie Cardinnet au condus la identificarea unor modele de mediatori şi realizarea unei tipologii a mediatorilor. Autoarea pleacă de la prima tipologie a lui Benjamin Gross[1] şi realizează o tipologie ce poate fi propusă şi în alte domenii.

1. Părintele – mediator
2. Profesorul – mediator
3. Mediatorul care desparte
4. Mediatorul care (re)conciliază
5. Mediatorul care creează relaţii şi/sau sens
6. Mediatorul celor două părţi (persoană terţă)

Această tipologie stabilită de Annie Cardinnet poate fi întâlnită atât în experienţele din mediul şcolar, cât şi în alte domenii. Fiecare dintre diferitele tipuri de mediatori oferă posibilitatea unui eveniment – mediator, a unui obiect – meditor, a unei terţe persoane sau a unei funcţii de mediere: separare, reconciliere, creare de sens sau relaţii.

Bibliografie
Cardinet Annie (2000), Ecole et médiations, Editions Eres
Caune, J. (1999), Pour une éthique de la médiation. Le sens des pratiques culturelles, PUG, Franta

[1] Profesorul B. Gross, cofondator şi directorul Şcolii Aquiba din Strasbourg până în 1969, preocupat de cultura poporului evreu şi de filozofia educaţiei, identificase pe Abraham ca model pentru tatăl-mediator şi pe Moise ca model pentru profesorul-mediator.

Virginia Brăescu©Medierea integrativă
http://mediereaintegrativa.blogspot.com